Feed on
Posts
Comments

Timofei al Vasilinei

Apr 19th, 2012 by

Tot satul o ştia pe Vasilina ca fiind o femeie foarte zgârcită; îşi lucra de una singură cele patru hectare de pământ care-i rămăseseră după moartea soţului, ce-i drept, cu multă dăruire şi pricepere. Că era vorba de arat, de semănat, de strânsul recoltei ori de creşterea vitelor, Vasilina avea o filozofie sănătoasă, pe care nu ezitase să i-o împărtăşească şi băieţelului ei, Timofei, care o ajuta la câmp, după puterile lui: “De ce să dăm noi bani la alţii, dragul mamei, pentru nişte munci pe care le putem face şi singuri? Nu mai bine ne rămâne banul nouă?”

Curând însă, secera, plugul, sapa şi coasa aveau să o facă pe Vasilina să uite că e femeie; se asprise la vorbă, la mers şi în gesturi, umbla desculţă de primăvara până toamna târziu ca să nu cheltuiască bani pe încălţăminte, mâinile şi picioarele i se îngroşaseră şi se lăţiseră ca nişte lopeţi, într-un cuvânt, se masculiniza văzând cu ochii… Pe bună dreptate oamenii din sat se întrebau cam ce face ea cu banii, unii şopteau că îi ţine ascunşi într-o traistă mare, după icoane, alţii o abordaseră direct: “Fa, Vasilino, noi credem că tu eşti milionară, fa, ce faci tu cu atâţia bani? Ai vândut boii, doi porci, grâu, porumb, floarea soarelui, cinci oi… Ai de grijă, o să vină hoţii într-o noapte şi o să te cureţe binişor de toţi banii!”

În ciuda faptului că nu avea prieteni ori apropiaţi în sat, Vasilina a luat, totuşi, aminte la sfaturile sătenilor. “Timofei, dragul mamei, m-am gândit să astupăm ferestrele cu chirpici”, i-a spus ea băiatului, într-o bună zi. “Bine, mămucă, cum zici dumneata!”, a răspuns copilul şi, în câteva zile, sătenii se uitau, prostiţi, la casa Vasilinei, la care geamurile fuseseră înlocuite de un strat gros de chirpici. Şi, ca ultimă măsură de siguranţă, Vasilina blocase uşa de la intrare cu scânduri bătute în cuie sănătoase. “Cum a rămas cu lumina,” a îndrăznit unul, Iftim Rototo, “ori voi orbecăiţi precum chiorii pe întuneric?” “Ce vorbeşti, Iftime,” a replicat Vasilina, “avem lumânări cumpărate de la biserică, ne ajunge câte una pe seară…”

Ferestrele baricadate şi uşa înţepenită nu aveau să-i ferească pe Vasilina şi Timofei de un alt intrus: toamna. “Timofei, dragul mamei,” a zis ea, atunci când frigul începuse să-i pătrundă, “mâine-poimâine vine iarna, nu avem ce încălţa, trebuie să mergem neapărat la Şteap”. Zis şi făcut.

Şteapul era un târg în exclusivitate evreiesc, cu o străduţă largă, flancată de magazine cu vitrine mari şi luminoase (sau cel puţin aşa îi păreau lui Timofei). “Câţi ani are copilul dumitale, femeie?” a întrebat negustorul la care se opriseră. “Face 9 anişori în două luni de zile!” “Arată ca unul de 15!” s-a mirat acela. “Ei, seamănă cu răposatu’ barbatu-meu, de-aia a crescut aşa de înalt…”, a spus Vasilina cu o oarecare mândrie. “Poate nu ar arăta aşa de urât dacă l-ai îngriji, l-ai tunde şi l-ai spăla…” a zis negustorul, în timp ce le înmâna perechea nou-nouţă de bocanci. “Lasă, jupâne,” a dat ea a lehamite din mână, “e abia un copil, are tot timpul să se tundă şi să se spele, se va drege el când va fi mare…”

Rămăsese de rezolvat spinoasa problemă a galoşilor Vasilinei. “Femeie, numărul dumitale, 44 adică, îl găseşti numai la magazine cu articole bărbăteşti, nu vezi ce picioare late şi groase ai?”, i-a zis un alt negustor. “Ce să fac, jupâne,” a oftat ea, “când eram fată de măritat le aveam mai subţiri, mai delicate… S-au lăţit şi umflat de atâta muncă, asta e!”

“Mămucă,” a zis Timofei după ce maică-sa găsise galoşi pe măsura ei, “mie mi-e tare foame, hai să luăm o pârjoală caldă, că tare frumos mai miroase!” “Vai de mine şi de mine, dragul mamei, cum să cheltuim 2 lei pe o amărâtă de pârjoală, tu nu vezi că evreii ăştia sunt în stare să ne jupoaie de tot? Ai răbdare şi tu un ceas-două, până ajungem acasă, culegem toate ouăle din cuibar şi facem un scrob mare, cu mămăligă caldă…Banii, dragul meu,” l-a mângâiat ea părinteşte, pe creştet, “trebuie păstraţi pentru mai târziu, atunci când vei fi mare, te vei însura şi vei vrea să-ţi faci casă…” “Eu, mămucă,” a răspuns copilul, “nu o să mă însor niciodată, ce să fac eu cu nevasta, ce să-i spun, de unde să ştiu eu ce vrea şi ce trebuie să-i dau?” “O să înveţi când te vei face mare…”, a expediat Vasilina discuţia, intuind că se îndreaptă într-o direcţie complet greşită, una pentru care nici Timofei, nici ea nu erau pregătiţi.

“Ascultă, Vasilino,” o interpela primarul, la ceva vreme după drumul la Şteap, “câţi ani are feciorul tău?”
“Face 9 anişori mâine-poimâine!”
“Şi de ce nu l-ai dat la şcoală până acum?”
“Aoleu, domn’ primar, păi dacă-l dădeam la şcoală, cu cine mă mai ajutam la câmp şi la vite? Lăsaţi-o-n mama focului de şcoală, nu-mi stric eu copilul…”
“Treaba ta, Vasilino,” a clătinat din cap primarul, “dar nu faci bine, de la un an la altul se cere tot mai multă ştiinţă de carte… Te-ai gândit ce va face când va fi mare şi o să-l ia în armată? Va fi vai şi-amar de capul lui, însă nu o să poţi să-l mai ajuţi, va fi prea târziu…”

Cum-necum, Vasilina a priceput mesajul şi a purces a-l pregăti pe Timofei pentru prima lui zi de şcoală. Chiar a doua zi s-a dus cu copilul la frizerul satului… “Cât ne costă, domn’ frizer, tunsul?”, s-a interesat ea înainte ca omul să-şi facă treaba. “Cât să vă coste,” a răspuns omul, “la fel ca pe toată lumea: 3 lei!” “Nu vă mai rabdă Dumnezeu,” a izbucnit Vasilina, “cum puteţi să cereţi 3 lei pentru tunsul unui copil?”
“Dacă 3 lei vi se pare prea mult,” a replicat Ştrul, frizerul, “duceţi-vă în altă parte, eu nu ţin pe nimeni cu forţa…”
“Pentru ăia trei lei eu trag din greu, la sapă ori la coasă, în timp ce tu învârteşti o amărâtă de foarfecă şi un brici… Mai taci din gură, Ştrul, vă ştiu eu pe voi, alde d’ăştia, care v-aţi îmbogăţit din meserii uşoare şi tot felul de învârteli, tu, băcanu’ şi cârciumaru’! Hai mamă acasă,” s-a întors ea către copil, “te tunde mama frumuşel şi scăpăm cu banii neschimbaţi…”

În spatele casei, aşezat pe un scaun, Timofei se scălda în razele blânde ale soarelui de toamnă, în aşteptarea mamei, care trebuia să apară din moment în moment ca să-l tundă… “Uite foarfeca, am găsit-o,” a zis Vasilina şi a făcut o pauză scurtă pentru a-şi trage sufletul, “nu ştiu unde am pus bucata aia de pieptene, parcă a intrat în pământ, zău!” “Lasă, mamă, îl netezeşti matale cu degetele şi o să iasă bine”, a încurajat-o băiatul, în timp ce Vasilina studia cu un ochi critic părul băiatului, aspru şi încâlcit ca un fuior răvăşit de cânepă.

Venea, în fine, şi prima zi de şcoală… Timofei intra în clasă ca un cocostârc în stolul de vrăbii şi, în ciuda faptului că se aşezase discret, într-o bancă din spate, privirile învăţătorului Sfeclă se aţinteau asupra lui.
“Pe tine cum te cheamă băiete şi câţi ani ai?” l-a întrebat dascălul după ce şi-a terminat expunerea de început de an.
“Mă cheamă Timofei,” a răspuns băiatul, “anul trecut am făcut nouă ani şi acum merg pe unşpe’… Dar mămuca a zis că voi nu trebuie să ştiţi chiar toate secretele noastre…”
“Are dreptate,” a zâmbit domnul Sfeclă, “dar să ştii că atunci când învăţătorul te întreabă ceva, trebuie să te ridici în picioare. Aşa e la şcoală!”
“Aşa o fi”, a replicat Timofei, “numai că mi-e foarte greu să-mi scot picioarele de sub banca din faţă… Poate că de mâine puteţi să lăsaţi banca aia liberă, să mă pot mişca?”
“O să încercăm să rezolvăm problema,” a zis domnul Sfeclă, “până atunci poţi să-mi spui şi mie de ce nu te-ai spălat şi pieptănat înainte de a veni la şcoală? Ai urechile murdare şi părul zbârlit, ca ariciul…”
“Mămuca n-o găsit bucata de pieptene şi m-o netezit aşa, iar tu, măi Sfeclă,” a pufnit băiatul cu obidă, “nu te lega de mine, că te spun! Şi dacă se supără mama, vine la şcoală şi vă zboară pe toţi peste râpă, tocmai în Bălţata, la stână!”
“Timofei, la şcoală se vorbeşte frumos, când i te adresezi învăţătorului vorbeşti la persoana a doua!”
“Ce persoană a doua?” s-a mirat copilul, “eu te văd numai pe tine, măi Sfeclă, nu văd o a doua persoană pe nicăieri!”

Arici pogonici, de la casa cu chirpici, eşti lungan ca un haldan, îl petreceau copiii pe Timofei la ieşirea de la ore, în timp ce domnul Sfeclă se îndrepta către cancelarie, pentru a-l informa pe domnul director Ursu despre apariţia băiatului Vasilinei la şcoală. “O să fie un an greu, domnule director,” a oftat el, “copilul ăsta a trăit numai pe câmp, lângă mama lui, nu ştie să vorbească, iar de citit ori de scris nici nu vrea să audă! Nu cred că vom reuşi să scoatem ceva din el!” “Deh, colega,” i-a răspuns directorul, “asta-i misiunea noastră şi o să ne achităm de ea cu răbdare, calm şi dăruire…”

“Ce mai faci, Vasilino,” o întreba primarul la ceva vreme după, “am auzit că ai dat băiatul la şcoală… Să ştii că foarte bine ai făcut!”
“Nu ştiu dacă am făcut bine, domn’ primar, mă bate gândul să-l retrag ca să nu mai fie bătaia de joc a tuturor pezevenchilor de acolo…”
“Ba să nu faci una ca asta, lasă-l, cu timpul se va obişnui. O să îi trebuiască ceva şcoală atunci când va pleca la armată, pe ăia neştiutori de carte îi supun la tot felul de corvezi… Măcar 4 clase primare să facă, militarii care ştiu carte sunt mare apreciere şi, cine ştie,” a adăugat primarul, încurajator, “poate să ajungă fruntaş, ori caporal…”
“Aveţi dreptate, ce dacă o să rămână repetent, până la urmă o să iasă om din el… Şi dacă ajunge fruntaş sau caporal, am să-l sfătuiesc să nu asuprească ofiţerii, că sunt şi ei oameni!”

Discuţia avea să se reia câţiva ani mai târziu.
“Cum se face, Vasilino, că băiatul ăsta al tău rămâne repetent aproape în fiecare an?”
“Lumea rea, domn’ primar!” a oftat Vasilina. “Împieliţaţii ăia de copii, nişte afurisiţi, nu alta: când ştia lecţia mai bine, atunci îl hârjoneau, îl imitau, îl porecleau, râdeau de el, ba chiar îi puneau gândaci în bancă…”
“Eu înţeleg,” a zis primarul, “dar tu nu vezi că în ritmul ăsta o să-l prindă recrutarea în şcoală?”
“Ei, nu-i nimic, chiar şi dumneavoastră aţi zis că dacă are patru clase primare o să ajungă fruntaş sau caporal şi o să ia masa cu generalul… Eu l-am sfătuit temeinic cum va trebui să se poarte atunci când va purta gradele strălucitoare de caporal pe umeri…”

Anii treceau pe nesimţite şi venise şi ziua în care străjerul de la primărie bătea toba, anunţând că toţi băieţii care au împlinit 18 ani trebuie să se prezinte la căminul cultural, pentru recrutare.
Rând pe rând, flăcăii din sat ieşeau de la comisie cu o foaie de hârtie pe care era specificată arma şi unitatea la care fuseseră repartizaţi: marină, infanterie, jandarmerie, grăniceri, etc. Unul câte unul, bucuroşi, ori trişti că vor fi departe de casă, se adunau, încet-încet, la cârciuma lui Avrum, ca să bea un rachiu şi să schimbe păreri despre datoria patriotică pe care o aveau de îndeplinit…
În mijlocul tumultului ce cuprinsese tot satul, Timofei ieşea de la comisia de recrutare, cu cămaşa descheiată, şireturile desfăcute şi cu o hârtie pe care scria citeţ ‘REFORMAT’ în mână. “De ce, cum se poate, ce au spus, ce te-au întrebat, cum te-au verificat, ce ai răspuns?” au întrebat flăcăii, adunaţi roată în jurul lui.

“Nu ştiu, măi,” le-a răspuns dezorientat Timofei, “ăia din comisie parcă vorbeau păsăreşte… Unul burduhănos şi cu chelie, care zicea că-i doctor, i-a spus ăluia de lângă el cam aşa: din punct de vedere patologic nu poate rămâne în colectivitate, mai ales în rândurile armatei, un astfel de caz de gigantism nu am întâlnit de când lucrez în comisiile de recrutare… Ce a vrut să spună cu vorbele astea nu ştiu, ştiu că m-au ţinut dezbrăcat, mă învârteau pe toate părţile şi chicoteau pe la spatele meu… Adevărat fenomen, doctore, vedeţi cum e repartizat părul pe trupul lui? Ca la omul zăpezilor!”

“Unde te-au repartizat, dragul mamei?” l-a întrebat Vasilina, cu vocea tremurând de emoţie, de îndată ce Timofei ajungea acasă.
“Aici, mămucă, la noi în sat!” a răspuns Timofei senin.
“Nu înţeleg nimic, ce vrei să spui?”
“Cică sunt gigant, cu întârziere la cap şi păr de urs pe dedesupt…”
“Timofei, mamă, tu n-ai întârziat de la lucru nicicând şi nicicum” a spus Vasilina, îngrijorată, “şi ce-i încurcă pe dânşii dacă tu eşti păros pe dedesubt?”
“Păi au explicat, mămucă… Cică sunt întârziat la scris, la citit şi la vorbit…”
“Aha!” a răbufnit femeia, “deci comisia asta se leagă de toate nimicurile…”
“…şi că am părul lung, des şi negru, că nu pot păstra higiena şi că pot face paraziţi…”
“Ştii ce, dragul mamei? Higiena s-o păstreze ei, doctorii, doar ei se ocupă de aşa ceva; noi avem alte treburi de făcut. Dacă-i pe aşa, o să mă reped eu până la ei să le trag o bruftuluială, să mă ţină minte şi ei şi toţi paraziţii lor, ce-or mai fi şi ăia… Le-ai zis de şcoală, de scris şi de citit? Eu nu vroiam să ajungi ministru, mamă, doream să te fac numai un ofiţer mare, un fruntaş sau un caporal, acolo…”
“Eu cred, mămucă,” a zis Timofei, gânditor, “că paraziţii ăştia sunt un fel de prieteni de-ai lor, care vin în vizită, la petreceri, la jocuri de cărţi şi la tot felul de zaiafeturi…”
“Treaba lor,” a conchis Vasilina, “să fie sănătoşi, noi nu avem timp de aşa ceva, nu ne mai vedem capul de treabă!”

A doua zi dimineaţă Vasilina se prezenta ea însăşi în faţa comisiei de recrutare şi îi făcea cu ou şi cu oţet pe membrii comisiei, cât să le ajungă o viaţă întreagă. O săptămână şi mai bine după această vizită inopinată satul se mai distra şi mai glumea încă pe seama întâmplării…

Dincolo de aspectele vizibile legate de viaţa lui Timofei şi a Vasilinei, nimeni nu prea ştia, în realitate, amănunte despre existenţa lor. Se spunea că mănâncă prost, că vând animale, cereale şi păsări iar banii îi îngroapă în diferite locuri din casă, numai de ei ştiute. Se zvonea chiar că Vasilina încercase să-şi însoare băiatul cu văduva lui Leonte Fărnăitu, Oliţa, care era mai mare decât el cu 11 ani… “Mămucă, nu mă părăsi,” ar fi zis disperat Timofei, “dacă asta vine cumva peste mine într-o noapte şi mă sperie sau mă cheamă lângă ea? Ce să-i fac, cum s-o alung? S-o bat?”

Departe de toate întâmplările şi snoavele ţesute de imaginaţia oamenilor în jurul lui Timofei şi a Vasilinei pe la clăci ori şezători, un lucru era sigur: nu ceruseră nimic, de la nimeni, niciodată, nu deranjaseră pe nimeni şi îşi vedeau liniştiţi de treaba şi de zgârcenia lor. Într-un anume fel erau chiar un exemplu pentru locuitorii satului, în ceea ce priveşte hărnicia şi priceperea lor la muncile pământului.

Într-o bună zi a anului 1940, la primărie poposeau nişte ruşi. Oamenii spuneau că Basarabia fusese cedată şi că de acum încolo ăia, adică ruşii, or să ne conducă… “Treaba lor,” a zis Vasilina, care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu politica, “doar n-o să mă ajute la plug şi la coasă, tot eu cu Timofei al meu o să lucrăm pământul! Am înţeles că sunt nişte oameni ca şi noi, numai că sunt foarte nervoşi şi umblă în haine de soldaţi. Timofei mi-a zis că în ţara Olteniei sunt mulţi ruşi şi cred că de acolo au venit, cică sunt bătăuşi, au 24 de măsele şi muşcă să te ferească Dumnezeu!”
Viaţa şi evenimentele o aduceau urgent pe Vasilina la realitate. A înţeles cine sunt, de fapt, ruşii şi ce anume caută ei în Basarabia, a înţeles că vin de dincolo de Nistru să ne căsăpească, să ne pârjolească şi să ne pângărească credinţa şi religia. Şi mai mult decât atât, a înţeles că trebuie să-şi ascundă bine bănişorii…
Lucrurile se precipitau, însă… Întâi se pomenise cu Ionică Hărăluşcă, însoţit de doi miliţieni, la uşă. “Vasilino, chiar acum, în momentul ăsta, iei carul şi boii şi-i duci la primărie, se rechiziţionează!”, i-a comandat tovarăşul primar. “Păi, tova…”, a încercat ea să protesteze. “Gura!”, i-a tăiat-o scurt Hărăluşcă, în timp ce miliţienii se pregăteau să îndrepte armele către ea. Au urmat, pe rând, în zilele următoare, vaca, porcii, capra, păsările, cerealele, legumele până la ultimul bob…

…Vasilina îşi făcuse apariţia la noi în curte ca o furtună dezlănţuită, smulgându-şi părul din cap.
“Ce mă fac, nănaşule Alexandre, ce mă fac?” s-a tânguit ea, disperată. “Trăzni-i-ar Dumnezeu să-i trăznească pe toţi ruşii, m-au adus în sapă de lemn şi tot nu le-a ajuns; m-au chemat mâine, să ne înscrie pe mine şi pe Timofei în colhoz… Ce zici de asta, nănaşule? Eu sunt hotărâtă să nu le fac pe plac, pot să crape cu toţii, dracu’ să-i ia de păgâni! Ce mă fac, Doamne?”
“Eu zic, Vasilino,” a spus tata, blând cum îi era felul, “să cântăreşti bine, cu răbdare şi credinţă în Dumnezeu. La Biblie scrie că, începând cu anii ’40, un puhoi de păgâni, aflat sub comanda lui Scaraoţchi, va veni de la răsărit şi va schimba lumea cu totul: vor ucide, vor despărţi familii şi-i vor scoate pe oameni din casele lor. Nu mai striga şi nu mai blestema în gura mare; dacă prind de veste oamenii lui Hărăluşcă, te leagă şi te trimit direct la ocnă…” Şi, în timp ce femeia îşi recăpăta suflul, tata a adăugat, privind-o în ochi: “Dacă avem răbdare, în 2-3 ani americanii ne vor scăpa de balaurul ăsta fioros de la răsărit!”
Vasilina, însă, nu avea să se potolească. Cât era ziua de mare blestema şi afurisea pe necuraţii care o lipsiseră de munculiţa ei şi a lui Timofei de-o viaţă.

Era sâmbătă dimineaţă şi câţiva oameni se adunaseră la fântână, vorbind pe şoptite, cu privirile aţintite în toate direcţiile.
“Ce tot şopotiţi măi, ce aveţi?” a întrebat Trofim, aflat în trecere.
“Tu nu ai auzit? Astă noapte au ridicat-o pe Vasilina şi încă 12 familii şi i-au trimis la Donbas, cu trenul ăla negru, de la miezul nopţii…”
“Dar cu Timofei cum a rămas?”
“L-au ridicat şi pe el, ameţitu’ lui Dumnezeu, împreună cu mămuca lui şi i-au trimis în lagărul exterminării, la scos cărbuni din fundul pământului!”

Trecuse parcă o veşnicie de când nu se mai auzise nimic de Vasilina ori Timofei şi, cu atâtea schimbări care se petrecuseră, lumea îi dăduse uitării.
Pe la sfârşitul anilor ’57, însă, un personaj ciudat îşi făcea apariţia pe uliţa mare a satului. Părea străin, însă stătea pe loc minute în şir, cu gura căscată, uitându-se cu atenţie la fiecare casă, de parcă i-ar fi fost familiară…
“Cum, nu-l cunoaşteţi?” s-a mirat mătuşa Saveta. “E Timofei al Vasilinei, a sosit în sat de vreo 2-3 zile, împreună cu Serghei, ăla de peste râpă… Le-au dat drumul de la Donbas…”
Şi tot ea a continuat: “S-a aciuat tot în casa lor, care oricum nu mai era de folos nimănui, doarme îmbrăcat, nespălat şi flămând ca vai de el…”

“Ia spune, Timofei dragă, unde-i Vasilina?” l-au întrebat oamenii, după ce avuseseră grijă să-l ajute cu mâncare, cu îmbrăcăminte şi încălţăminte.
“Mămuca a murit atunci când a căzut malul cela gros de cărbuni peste ea. Câteva zile s-a huruit toată mina, cu tot cu vagoane şi oameni peste mămuca mea…” a zis băiatul, înghiţind în sec.
“În ce an s-a prăpădit?”
“Nu,” a scuturat din cap Timofei, “mămica nu s-a prăpădit, mămica a murit atunci când s-a răsturnat totul peste ea!”
“Dar tu,” a cutezat cineva, “tu cum te-ai descurcat singur?”
“Trăiam într-o baracă fără foc, dar nu îngheţam, că munceam de dimineaţă până seara… De mâncat, mâncam la cantină, aveam porţie…”
“Dar bani, vă dădeau bani pentru ce munceaţi?”
“Niciodată nu am primit bani. Mămica,” a zis Timofei, lăsând privirile în pământ, resemnat, “i-a înjurat, i-a blestemat şi ei ne-au pedepsit. Acum mi-au dat drumul să vin acasă…” “Pe mulţi nu vă cunosc, însă,” s-a înviorat el, brusc, “şi s-au schimbat şi casele din sat, foarte mult!”
La ceva timp după aceea, Timofei avea să fie chemat la colhoz şi angajat căruţaş. Trebuia să ducă, de trei ori pe zi, mâncare pentru cele trei crescătorii de porci ale colhozului, misiune de care avea să se achite cu cinste.

Legendă? Istorie? Soartă? Destin? Nu ştim. Un singur lucru se desprinde clar: perioada războiului şi ocupaţia de către balaurul roşu au curmat vieţi, au dizlocat aşezări omeneşti, au distrus religia creştină şi au reuşit să semene ură şi vrajbă între oameni. Oameni nevinovaţi au fost supuşi unor munci grele şi umilitoare. Vasilina şi Timofei au fost victime ale acestor perioade care nu i-a lăsat să guste din modestele lor dorinţe: de a avea casa zugrăvită şi pe Timofei însurat.
“Dar unde este Timofei?” am întrebat eu astă vară.
“A murit şi el, săracu’, acum doi ani. L-au găsit mort de inimă pe prispă.”
“Din partea noastră merită să-l trecem în pomelnic, că nu au pe nimeni în lume. Cu regrete sincere, să aveţi somnul de veci liniştit, pomeniţi de biserica noastră creştină…”
Anastasia Stroescu

Posted in Diverse | No Comments »

Senea şi Ştefănică (II)

Apr 6th, 2012 by

Senea şi Ştefănică (II)
“Măi, Senea” începu Ştefănică, “tu îţi mai aduci aminte ce am păţit la hora caţapilor, de la Poiana-Cunicea?”
“Ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri” răspunse Senea, zâmbind, “chiar, cum o fi rămas cu fata aia frumuşică foc, caţapcă de-a lor, la care nu-i mai dădeai drumul?”
“Habar nu am, ştiu că la momentul ăla i-am văzut pe caţapi zburlindu-se ca nişte tauri sălbatici şi pe băiatul pădurarului, turbat de furie, repezindu-se spre mine, în timp ce toţi ceilalţi se retrăgeau pe margini… Ţin minte că l-am apucat de curea şi l-am trântit la pământ, că doi dintre ăia cu părul roşu şi cu ochii holbaţi răsăriseră lângă mine, înjurându-ne pe ruseşte şi că tu îţi făceai loc printre ei cu pumnii şi cu picioarele…”
“Mi se suise sângele la cap” zise Senea, “şi dă-i! trosc! pleosc! ce nu vă convine? Aţi venit de la mama naibii, v-aţi pripăşit pe-aici şi ridicaţi pretenţii? Statul v-a permis să vă construiţi case aici, în vatra noastră, cu condiţia să respectaţi legile şi tradiţiile noastre… Dacă nu vă convine, sunteţi liberi să plecaţi de unde aţi venit, în legea voastră, nimeni nu v-a invitat şi nimeni nu vă ţine aici cu forţa, clar?”

***

…În acel moment, îşi aduceau ei aminte, lucrurile păreau să fi fost lămurite şi se porniseră către casă, dar abia apucau să se depărteze câţiva paşi când asupra lor se abătea un potop de fluierături şi înjurături căţăpeşti şi câteva pietre răzleţe le treceau, razant, pe lângă urechi.
“Ce facem, vere” a întrebat, într-o doară, Ştefănică, “ne lăsăm călcaţi în picioare şi batjocoriţi de nişte venetici de lipoveni?”
“Ba bine că nu” i-a răspuns Senea calm, “hai după ei, să terminăm lucrarea ca lumea… Ăla, roşcatu’ cu ochii bulbucaţi, e al tău; lunganu’ e al meu…”

Ce căutau Senea şi Ştefănică, veniţi taman din Cuhureşti, la hora din Poiana-Cunicea? întreba lunganul, ţintuit la pământ, explicând, fără să vrea, motivul pentru care cei doi fuseseră trataţi cu atâta ostilitate. “Păi, suntem în ţara noastră şi mergem unde vrem şi când vrem…” a replicat Senea, cu piciorul încă pe grumazul lui. Da, da, a articulat celălalt, dar avem obiceiurile noastre şi voi ni le stricaţi! Să nu mai veniţi la Poiana-Cunicea! “Nu, zău, aţi ajuns să ne faceţi voi legea?” a mai zis Senea, cu liniştea dinaintea furtunii şi doi pumni mai târziu lunganul poposea sub gard.
Ştefănică îşi făcuse de lucru ăstimp cu celălalt, arătându-i cam cât de greu poate să fie pumnul moldoveanului atunci când e călcat pe bătături şi, minute mai târziu, atunci când confruntarea se terminase, nu mai era picior de spectator în zonă. Dispăruseră cu toţii, ca împrăştiaţi de vânt, şi odată cu ei şi adevărata sămânţă de ceartă – caţapca mică, durdulie şi focoasă…

Nu zău, să vină ăia din Cuhureşti şi să ne ia frumuseţe de fată? justificau lunganul şi roşcatul incidentul, capetele sparte şi coastele rupte… “Nu vă mai luaţi la harţă cu cei din Cuhureşti,” i-ar fi sfătuit un gospodar de seamă al satului, “sunt de-ai pământului, s-au închiaburit în Moldova lor natală, se bucură de respect şi autoritate şi, atunci când pot, ajută pe oricine. Numai că trag linie atunci când simt că cineva încearcă să le ştirbească legătura cu glia.” “Aşa le trebuie, dacă nu-şi cunosc locul şi interesul”, a comentat un altul atunci când a aflat că lunganul şi roşcatul fuseseră implicaţi în incidentul cu haiducii din pădurile Cuhureştilor.

***

“Dar de balul intelectualilor, la o sâmbătă după, îţi mai aduci aminte?”
“Ei, cum Dumnezeu să nu-mi aduc aminte,” zise Senea, “la vremea aia mă întrebam ce e cu intelectualii ăia de care tot auzeam: câţiva învăţători, gălbejiţi şi încovrigaţi de slabi, care stăteau în gazdă pe la gospodari; fetele notarului, primarului şi popii, care studiau la Iaşi, pe la academii; băiatul dascălului şi cel al şefului de post, care erau pe la şcoala de procurori; sclifositele felcerului, Dumnezeu să-l odihnească, cu patru clase terminate pe la Soroca… Dacă te uitai mai bine la ei, cu toţii erau slabi şi cocârjaţi şi parcă tuşeau a oftică, dar se chema că sunt intelectuali şi cu asta basta! Degeaba aveam noi vite şi hambare pline, case mari şi luminoase, pivniţe pline de butoaie; pentru ei, tot ţărani eram…”

***

Toată protipendada Cuhureştiului intrase în febra pregătirilor pentru balul intelectualilor. Doamnele şi domnişoarele îşi comandaseră rochii lungi, de mătase, albe sau roz, căminul cultural era pregătit pentru sosirea invitaţilor şi se auzea că muzica va fi asigurată de fanfara din Floreşti.
Se zvonea că până şi pretorul va fi prezent, însoţit de girafa lui de fată, slabă, negricioasă şi veşnic neconsolată. “S-o găsi cineva şi pentru ea,” a cârcotit Ştefănică, “poate băiatul lui moş Iacob, ăla care nu s-a căpătuit până la vârsta asta, s-o ia să-i ţină de urât… El e maistru la Şcoala de Meserii, ea predă lucrul manual la grădiniţa din Floreşti, ce mai, intelectuali, nu glumă! Partea proastă e că noi suntem nişte simpli ţărani,” a oftat el, “la bal se intră numai pe bază de invitaţie, nu o să ne lase înăuntru…”
“Taci, măi Ştefănică,” l-a întrerupt Senea, “tu ştii cine e paznic la cămin? Colea, ăla cocoşatul, băiatul lui tanti Zinica, n-are el curajul să ne oprească pe noi…Ce bal ar fi ăla fără noi şi fără amintiri haioase? Aşa că uite la ce m-am gândit: sâmbătă seara ne îmbrăcăm frumos şi ne încălţăm cu cizmele alea lungi şi negre. Înainte de a pleca spre cămin ne ungem cizmele cu motorină, atât cât să lase urme pe unde păşim…”
“Deh, ştiu eu,” a spus Ştefănică, cu îndoială, “dacă gluma asta se întoarce împotriva noastră şi iese cu bătaie ca la Poiana-Cunicea? Şi atunci se duce dracului balul, cu tot cu gâştele, raţele şi curcanii fripţi de la bufet şi noi o să sfârşim la zdup!”
“Nu cobi, vere,” a zâmbit Senea, “ai să vezi că o să ne distrăm de minune… Până una-alta, hai să facem rost de nişte bani să avem de fripturi, ţigări şi băutură!”

Venea, în sfârşit, şi ziua mult aşteptată a balului, cu un Cuhureşti îmbrăcat în straie de sărbătoare, cu multe flori şi ghirlande de verdeaţă şi cu muzica fanfarei care se auzea până sus, în pădure… Ofiţerii şi subofiţerii de la batalion erau parcă mai ţanţoşi ca niciodată, la braţ cu partenerele lor. Până şi fetele lui Murzacu – trecute binişor de 30 de ani – îşi găsiseră câte un sergent major şi păşeau semeţ către căminul cultural, aruncând priviri indiferente pe sub borurile pălăriilor lor cu aspect de cuib de cioară cu pui în el. Dar… ce mai conta? Erau la modă şi intraseră în rândul intelectualilor.
Chel, slab şi privind furiş prin ochelarii cu rame groase, dirigintele Poştei o însoţea la bal pe fiica lui, Larisa, în speranţa că doar-doar se va lipi şi de ea vreun sergent-major. Aşteptările erau mari, dat fiind faptul că însăşi tanti Liudmila îi promisese că-i va face fetei cunoştinţă cu subofiţerul care stătea la ea în gazdă şi pe urmă, gândea el, fata lui merita o partidă bună: era scundă, blondă şi grăsuţă, numai bună de iubit şi urma nişte cursuri de felceriţă la Chişinău, pe care le aprofunda de vreo patru ani şi nu mai reuşea să le termine…

Armoniile valsurilor şi tangourilor prinseseră toată atmosfera din sat, ca într-o vrajă şi, atunci când mai toată elita intelectuală era prinsă în vârtejul dansului, Senea şi Ştefănică se strecurau, pe nesimţite, în sala de bal a căminului şi se plasau în colţuri opuse, conform planului. O încuviinţare discretă şi cei doi începeau să străbată sala în lung şi-n lat, încercând să dea impresia că se caută unul pe altul…
Îşi făcuseră pierdută urma de mult, însă, atunci când se declanşau primele reacţii: “Trebuie să fi fost nişte dezertori, dragă, uite cum arată volănaşele de la rochiţa mea!”
“Nu vă mai plângeţi, domnişoarelor,” s-a auzit vocea Larisei peste corul protestelor, “cu toatele am păţit-o, ăia au mânjit cu motorină tot ce au prins în cale, eu cred că erau hoţi, cu ochii mei i-am văzut cumpărând de la bufet fripturi şi chiar o sticlă de şampanie…”

La câteva zile după bal, mama se întorcea din sat cu o falcă-n cer şi una-n pământ…
“Unde-i Senea?”
“La grajd, la Roibu…” am răspuns eu.
“Să vină imediat la mine” a zis mama, pe un ton ce nu admitea replică.

“Ce vrei mămică, ce-ţi trebuie?” a întrebat Senea, oarecum mirat de neagra dispoziţie a mamei.
“Ce vreau? Ce-mi trebuie?” a exclamat mama, roşie de furie, “ia stai tu colea, jos şi să nu scoţi o vorbă, că te omor în bătaie, împieliţatule! Iar tu,” s-a întors ea către Ştefănică, venit în vizită în cel mai prost moment cu putinţă, “tu nu mai stai deloc pe la tine pe acasă? Ce tot puneţi voi la cale toată ziua? Aţi tulburat un sat întreg cu năzbâtiile şi năzdrăvăniile voastre…”
“Da’ ce am făcut, tanti Anică?”, s-a fâstâcit Ştefănică.
“Mai şi întrebaţi, neruşinaţilor? Unde aţi fost sâmbătă seara?”
“Pe aici, mămică, prin grădină, prin pădure…” a îndrăznit Senea.
“Ei, bravo,” a explodat mama, “acum mă şi minţiţi în faţă! Ce căutaţi voi, sâmbătă seara, la balul boierilor? Cum aţi intrat, cine v-a dat voie înăuntru? Să intru în pământ de ruşine de câte mi-am auzit… O mulţime de doamne şi domnişoare s-au plâns că şi-au murdărit frumuseţile de danteluri de ciubotele voastre! Cum v-aţi permis, împieliţaţilor, să intraţi în sală cu ciubotele unse cu motorină? Şi blendărăul ăla de Colea al lui Zinica, cum de v-a lăsat să intraţi? Stă acolo, la uşă, ca un tolomac şi nu se uită cine intră şi cine iese…”

“Nu cumva tot voi aţi speriat-o pe Ileana lui Moisei în noaptea de Lăsata Secului?”, a reluat mama, după ce şi-a mai tras suflarea.
“Dar ce mai are şi Ileana, mămică, ce mai vrea?”, s-a interesat Senea, pe un ton cât se poate de nevinovat.
“Ce să aibă femeia, umblă zilnic pe la preot să i se citească de sperietură, pentru că, în noaptea de Lăsata Secului, pe la miezul nopţii, s-a trezit din somn cu nişte vedenii: două stafii, cu făclii aprinse în mâini, i-au înconjurat casa de trei ori şi, din când în când, îi bocăneau în ferestre rânjind şi fluierând… De atunci, biata de ea, doarme cu câinele legat la uşă… Eu tot pe voi vă bănuiesc,” i-a privit mama cu subînţeles pe cei doi, “în dimineaţa aia am găsit cearşafurile de pe sârmă boţite şi pline de glod, iar lumânările din sertar erau rupte şi consumate. Asta ca să nu mai pun la socoteală capetele de lumânare aruncate lângă poartă…”

“Eu sunt sigură, sută la sută, că voi doi aţi fost cei care au speriat-o pe biata Ileana,” a continuat mama, “şi v-aş da o lecţie s-o ţineţi minte toată viaţa, dar se apropie toamna, or să vă ia la armată şi o să plătiţi acolo, cu vârf şi îndesat, toate chicotelile, snoavele şi glumele nesărate… Pentru că atunci când se va coborî milităria din pod, o să uitaţi de toate ghiduşiile. Chiar mă întreb cum o să suportaţi voi doi viaţa de cazarmă; acolo greşelile se pedepsesc aspru, cu înjurături, că bătăi, cu corecţii, să vă văd cum o să vă descurcaţi, voi care nu aţi primit nici măcar o palmă părintească…”
“Mămică, nu e cazul să vorbim acum despre ce se va întâmpla la toamnă…”, a zis Senea, pus totuşi pe gânduri.

Venea şi toamna şi, vrând-nevrând, Senea şi Ştefănică erau încorporaţi, primul la o unitate militară din Vaslui, cel de-al doilea la Caracal. Fiecare mamă îşi pregătise feciorul de drum cum putuse mai bine: plăcinte, caş de oaie şi vreo 20 de ouă în desaga lui Ştefănică, o găină rumenită în cuptor şi cozonaci cu nuci în cea a lui Senea.
Trenul lăsa în urmă, pe peronul învăluit în fumul gros şi negru al locomotivei, două mame înlăcrimate şi una dintre ele a dat glas, simplu, grijii şi dorului nestăvilit pentru băieţi: “Ce zici, cumnată, or veni în permisie de Crăciun?” “Dacă nu vor putea, vom merge noi la ei, să-i vedem şi să le ducem de toate… Ne aşternem la drum chiar după tăierea porcului, să guste ei mai întâi din toate bunătăţile…”

La vremea aceea, pomana porcului era o adevărată sărbătoare înainte de Crăciun, curtea se umplea de veselie, de glume şi de cântece, prietenii băieţilor aduceau vin fiert şi tochitură cu mămăligă şi se petrecea cum se cuvine, înconjuraţi de cei dragi.

“Noapte bună, cumnată, şi Dumnezeu să-i ocrotească pe băieţi, pe acolo pe unde or ajunge!” s-a despărţit mama de tanti Ileana, mama lui Ştefănică, atunci când a ajuns în faţa porţii. Pe prispa casei, abia venit de la câmp, tata frământa, îngândurat, doi coceni de porumbi ca să le dea la iepuri.
“Tu nu vezi, bre,” a zis tata într-un târziu, “că până şi porumbeii, în coliviile lor, sunt tăcuţi şi trişti? Că iepuraşii nu se mai ridică în două lăbuţe să ne ia mâncarea din mână? Roibu se uită ba la poartă, ba la uşă, îl aşteaptă pe Senea să vină acasă…”
“Lasă, Alexandre,” l-a alinat mama, “se vor obişnui, încet-încet, şi cu noi… Toţi flăcăii de pe la noi care au făcut armata s-au întors zdraveni şi sănătoşi! Dacă o să fie linişte şi pace în ţară şi băieţii noştri se vor întoarce acasă cu bine!”
“Vezi tu, Anică, pe mine tocmai liniştea şi pacea asta mă frământă,” a zis tata, pe un ton ceva mai grav, “domnul doctor Ursu şi domnul Potoroacă mi-au spus că în ziarele Universul şi Curentul se vorbeşte în fiecare zi de un război între ruşi şi nemţi…”
“Păi, ce au de împărţit?”
“Nu ştiu ce au de împărţit, dar acolo, în ziare, scrie negru pe alb că Hitler va declara război ruşilor, adică lui Stalin. Tu nu ai cum să înţelegi, eşti femeie…”
“Treaba lor,” a zis mama, “să facă ce or face, numai să-mi lase băiatul în pace, să ajungă cu bine acasă!”

Ziarele avuseseră, însă, dreptate. Războiul se năpustea asupra noastră ca o fiară sălbatică, semănând pământul cu morţi, cu răniţi, cu sânge, cu jale şi durere. De la Senea şi Ştefănică – nici o veste, nu ştiam prin ce stepe ruseşti ajunseseră cu unităţile lor.
Ca prin minune, mătuşa Ileana avea să primească o scrisoare de la Ştefănică, prin intermediul unui camarad care participase alături de băiatul ei într-un atac în care compania lor fusese decimată de furia rusească. Dragă mamă, dragă tată, spunea Ştefănică pe acel petec de hârtie, vă scriu aceste rânduri din tranşee şi o să vi le trimit printr-un camarad de arme… Noi nu ne-am certat cu nimeni, niciodată, de ce trebuie să trag cu puşca într-un om care nu mi-a făcut niciun rău? Poate omul ăsta are familie, are părinţi, soţie şi copii… Eu cred, mamă, că e mare păcat ce facem noi aici… Mă închin de sănătate, roagă-te, mamă! Nu mai pot scrie acum, se aud obuzele, mamă…

Petecul acela de hârtie, mototolit, pătat şi udat de lacrimi devenise suprema mângâiere şi speranţă pentru noi toţi. “Ei, dacă s-o termina războiul, poate or veni şi ai noştri, teferi!”
Târziu de tot, Senea se întorcea acasă, cu proteză la picior şi cu sechele pe viaţă. De la Ştefănică – nici o veste, şi pe măsură ce timpul se scurgea, mătuşa Ileana şi unchiul Anton se topeau ca două lumânări. Tresăreau la fiecare lătrat de câine, la fiecare scârţâit de portiţă, dar mai cu seamă atunci când poştaşul trecea pe drum. “Pentru noi nu ai nimic?” întreba mătuşa Ileana, cu sufletul la gură. “Poate mâine, mătuşă,” răspundea invariabil poştaşul, “poate mâine…”

S-au stins pe rând, de durere…După înmormântare, sub perna mătuşii s-au găsit o iconiţă şi petecul acela de hârtie, pe care de acum nu se mai putea distinge aproape nimic, ultimul semn de viaţă de la Ştefănică, udat de lacrimile ei…

Greu, foarte greu, rănile lăsate de război pe trupurile şi în sufletele veteranilor se cicatrizau. Din când în când Senea îşi arunca privirile încărcate de durere peste gard, în curtea lui Ştefănică, năpădită acum de buruieni şi de cuiburi de vrăbii gălăgioase, dar plină de amintirile copilăriei lor… Lumea lăsa încet-încet în urmă infernul războiului şi laolaltă cu ea şi Senea, care cu credinţă, voinţă şi dragoste pentru viaţă şi oameni, reuşea să privească, limpede, înainte.
S-a refăcut prin muncă, ignorându-şi rănile, şi şi-a întemeiat o familie pe care bunul Dumnezeu a binecuvântat-o cu doi feciori, frumoşi şi sănătoşi, care la rândul lor, peste ani, aveau să dăruiască familiei şi societăţii câte doi nepoţi. Nimic nu-l putea bucura mai tare decât să-şi vadă fii, nepoţii şi mai târziu strănepoţii la un loc; se însenina la faţă şi o lumină blândă îi apărea în priviri… “Când eram copil ca voi”, îi povăţuia el pe cei mici, “eu şi cu vărul Ştefănică nu lăsam pe nimeni să ne învingă. Aşa să fiţi şi voi: viteji şi curajoşi, să nu vă lăsaţi doborâţi de nimic!”
Într-o vară, în amurgul vieţii, a reuşit să-i adune la o petrecere cu sucuri şi prăjituri pe toţi nepoţii, strănepoţii, ba chiar şi doi fini, fiind înconjurat de dragostea pe care la rându-i o răspândise toată viaţa…

Refăcând firul evenimentelor şi al istoriei, ori de câte ori ajungem acolo, la căpătâiul mormântului tău, Senea, spunem aşa: Dormi liniştit şi netulburat de nimeni somnul de veci! O lacrimă, un gând, o floare şi o rugăciune fierbinte către Tatăl Ceresc din partea minunaţilor tăi feciori…

Cu dragoste neţărmurită pentru familia mea,
Anastasia Stroescu

Posted in Diverse | No Comments »

Imagini din Cuhuresti

Mar 6th, 2012 by

Posted in Diverse | No Comments »

Imagini din Cuhuresti

Mar 6th, 2012 by

[ caption id="" align="alignnone" width="80" caption="Anastasia Stroescu"][/caption]

liceul din Cuhuresti

[caption id="" align="alignnone" width="800" caption="monument al unor ambitii ticaloase care au devastat aceasta minunata cladire, constructie a Echipelor Regale"][/caption]

merita un articol aceasta constructie, deoarece are o istorie interesanta, dar trebuie sa ma informez

vederi din Cuhuresti

poza e facuta chiar in spatele liceului. daca credeati ca mai e padure acolo, gresiti.

Anastasia Stroescu

Anastasia Stroescu

[caption id="" align="alignnone" width="766" caption="in padurea din Cuhuresti "]in padurea din Cuhuresti [/caption]

Posted in Diverse | No Comments »

Balul Mărţişorului sau “Tu nu ai ce căuta acolo!”

Feb 25th, 2012 by

 …Se apropia 1 martie şi obişnuitul Bal al Mărţişorului, organizat la Palatul Culturii dar, spre deosebire de alte dăţi, în anul acela fusese anunţată prezenţa lui Gică Petrescu şi a Margaretei Pâslaru. Era o fierbere generală: doamnele şi domnişoarele plănuiau sau pregăteau rochii speciale, în concordanţă cu amplitudinea evenimentului; domnii îşi periau costumele elegante, ori vânau după stofe bune şi croitori de încredere.
Mă pregătisem la rându-mi, însă îmi păstrasem o suficientă doză de luciditate şi de reticenţă ca să nu mă ambalez prea mult. Aşa că, în seara dinainte de bal, la plecarea de la serviciu, le-am urat colegelor mele odihnă plăcută, o seară frumoasă şi să ne vedem sănătoase a doua zi, la bal.
          “Ce treabă ai tu acolo?” a sărit şefa mea, ca arsă, “balul e organizat de Judeţeana de Partid, numai pentru ai noştri… Te-ai uitat pe grafic? Mâine seară eşti de pază pe unitate! Vii de dimineaţă, program normal, ai liber după-amiază, iar mâine seară te prezinţi la datorie, conform graficului! Ai înţeles?”
          Am înţeles, uitasem că sunt născută la Soroca. “Aaaa, uitasem… Vezi că a venit o adresă de la Bucureşti, un fel de chestionar cu 17 întrebări, e în mapa mea, pe birou. Tot o să stai degeaba mâine noapte, studiază, analizează, poate o să găseşti vreun răspuns-două…Poimâine trebuie să trimitem chestionarul înapoi, la Minister, la Bucureşti şi nu am timp de asta acum, nu-mi văd capul de treburi!”
          “Mă descurc eu cumva!” am zis, mai mult pentru mine, în timp ce tovarăşa şefă dispărea, suveran, pe uşă.
          Seara balului mă găsea, deci, la birou, cu adresa venită de la Bucureşti în faţă, încercând din răsputeri să ignor grupurile şi perechile elegante care se revărsau, valuri-valuri, către Palatul de Cultură şi muzica divină a lui Strauss, cântată de orchestra armatei … Mă resemnasem, însă; intrarea la bal se făcea pe bază de carnet de partid, ori eu aşa ceva nu avusesem niciodată şi era puţin probabil să mi se înmâneze vreunul în viitorul apropiat. M-am întors, aşadar, la sarcina trasată de tovarăşa şefă, respectiv circulara de la Bucureşti şi câteva ore mai târziu chestionarul respectiv era completat ca la carte, cu răspunsuri la obiect, bine fundamentate şi documentate. Poate că nu aveam eu cultură politică şi nu eram familiarizată cu ierarhia de partid şi de sindicat, dar meseria mi-o cunoşteam la perfecţie!
          Trecuseră cîteva zile de la bal, când tovarăşa şefă îşi făcea apariţia furtunos în birou: “Parcă te-am rugat să te uiţi peste circulara de la Bucureşti, ce ai făcut?”
          “Am rezolvat-o, mai rămâne să o bateţi la maşină şi s-o expediaţi la Bucureşti. După ce o verificaţi în prealabil, bineînţeles…” am zis, anticipându-i reacţia.
          A mârâit ceva neinteligibil, a studiat adresa cu ochi de expertă, a dat din cap a aprobare reţinută, mda, bunişoară, după care mi-a ordonat să i-o pun la ea pe birou. “Las-o aici, văd eu ce fac!” a mai zis ea, probabil ca să nu-mi dea satisfacţia lucrului bine făcut.
           A doua zi lucrarea era bătută la maşină şi expediată la Bucureşti, fără ca dactilografa să fi schimbat o virgulă, măcar… Iar alte câteva zile mai târziu, însăşi doamna Mocanu, de la Minister, o suna pe tovarăşa şefă să o felicite pentru lucrarea bine documentată. Cât despre mine… nu m-am ales nici măcar cu un cuvânt de mulţumire.
          Îmi părea, însă, mult prea frumoasă viaţa ca să mi-o amărăsc cu detalii meschine şi îmi găsisem propriul meu refugiu în lectură (mă fascinau poveştile despre copii şi animale) şi scris. Mi-am exploatat pasiunea mea pentru literatura de orice fel compunând texte pentru brigăzi artistice şi echipe culturale, texte care s-au dovedit a fi, în cele din urmă, foarte apreciate şi gustate.
          “Ascultă,” s-a stropşit la mine tovarăşa şefă, “tu ai impresia că sunt servitoarea ta?”
          “Şefa, vă jur că habar nu am despre ce e vorba…” am răspuns, complet perplecsă.
          “De ce nu ai venit azi la şedinţa din Sala Mare a Sindicatelor?”
          “Nu am ştiut că se ţine vreo şedinţă, nu m-a anunţat nimeni…”
          “Cum, nu te-a anunţat Şerban?”, s-a mirat ea.
          “Nici nu l-am văzut la faţă pe ziua de azi!”, am răspuns, în timp ce tot felul de scenarii sumbre mi se desfăşurau în minte.
          “Stai că-ţi fac eu rezumatul… Toţi preşedinţii de sindicat erau acolo, împreună cu responsabilii lor culturali, numai eu singură pentru că tu – nicăieri… Mă rog, ”a întrerupt ea şirul poveştii, “ce mari acte de cultură ai făcut dumneata de te lăudau acolo cu toţii? Însuşi tovarăşul Rusu, de la Uniune, ţi-a semnat diplomele de onoare…”
          “Cine ştie, aşa o fi apreciat dumnealui…”, am zis eu, timid şi precaut, realizând brusc despre ce era vorba.
          “De patru ori m-au chemat la masa prezidiului, taman din fundul sălii, ca să-ţi ridic dumitale diplomele de onoare… De patru ori!” a insistat ea, de parcă numărul patru avea o conotaţie magică. “Pentru cel mai bun text, pentru cea mai bună interpretare, pentru recitatori, pentru cel mai bun instructor…Aşa nu se mai poate,” a exclamat ea, ca trezită dintr-un vis urât, “trebuie să găsim neapărat un tovarăş membru de partid capabil să facă munca asta culturală, dumneata nu ai pregătirea necesară pentru educaţia socialistă!”
“Şi te rog” şi-a continuat ea discursul furibund, “să nu-ţi mai bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala… Aud că te duci pe la copiii sindicaliştilor şi le dai tot felul de broşurele cu jocuri, cu viaţa animalelor şi alte asemenea chestii fără importanţă. Nu le trebuie aşa ceva, înţelegi? Avem preţioasa literatură sovietică, să facă bine şi să studieze viaţa marilor dascăli de la Răsărit… Ia-ţi acum diplomele şi fă ce-i şti cu ele, să nu le mai văd, pentru mine are valoare numai munca tovarăşilor de nădejde, membri de partid!”
          Mi-am reprimat satisfacţia interioară, pe de-o parte pentru că tovarăşa şefă era deja în culmea sfintei mânii proletare, iar pe de cealaltă parte pentru că eram dureros de conştientă că noi, ăştia care aveam realizări în afara cercului select al membrilor de partid, vom fi consideraţi întotdeauna nişte paria…
          Cinismul şi meschinăriile acestor tovarăşi nu reuşiseră nicidecum să îngenuncheze caracterele tari şi, dincolo de toate aceste episoade semnificative pentru o epocă a întunericului proletar, istoria (ori poate soarta) avea propriu-i mecanism de echilibrare a balanţei. Aşa se face că într-o singură zi, în acea ZI, toate barierele impuse de ei aveau să se prăbuşească, scaunele lor săreau din cuie iar sistemul lor construit pe ură se făcea praf şi pulbere.
          Momentul Revoluţiei avea să-i prindă pe tovarăşi pe picior greşit şi, odată cu ei şi pe şefa mea, care a mai sperat, până în ultimul ceas, că vor reuşi ai lor să stăvilească furia duşmanului de clasă. Alfel, şi ea, şi ceilalţi tovarăşi pluteau într-o mare de confuzie, nefiind în clar cu ceea ce se petrecea în jurul lor.
          În acea seară, la terminarea programului, mă îndreptam spre fişet să-mi iau haina şi să plec acasă. Am deschis uşa şi, în momentul acela, pământul mi-a fugit de sub picioare şi camera a început să se învârtească cu mine: haina mea de astrahan era tăiată cu lama, de la guler până-n poale. Nu ştiu când am ajuns la tovarăşa şefă, ştiu numai că atunci când i-am spus ce s-a întâmplat tremuram toată de supărare şi de disperare.
“Cum s-a putut întâmpla aşa ceva, şefa?” am întrebat, aproape plângând, “haina era pusă la dumneavoastră în fişet, cine a îndrăznit să umble la încuietoare ca să-mi facă  rău?”
          “Ştii ce,” a replicat ea, cu răceală, “ia mai lasă-mă dracului în pace cu paltonul tău! Toată judeţeana de partid e în fierbere, ne confruntăm cu probleme grave şi ţie îţi arde de zdreanţa ta de astrahan. Du-te de aici, nu vezi că am treabă?”
          Cumva am ajuns la biserică, nu ştiu cât să fi stat acolo, nu-mi amintesc când am ajuns acasă şi când am adormit. Îmi aduc aminte, însă, visul pe care l-am avut şi care m-a purtat într-o lume de basm, cu îngeri, cu flori şi alei străjuite de pomi încărcaţi cu fructe…
          Premoniţie, probabil, pentru că a doua zi dimineaţă, când am ajuns la servici, m-am trezit transportată într-o altă lume, o lume a bucuriei, prieteniei şi democraţiei, o lume în care respiram cu nesaţ aerul proaspăt al libertăţii. Am fost întâmpinată cu căldură şi încredere, mi-am auzit cuvinte de apreciere pe care nu credeam că le voi auzi vreodată. “Eu, dragilor, am rămas aceeaşi,” am zis când mi-am mai revenit din emoţie, “cu voi, însă, ce s-a întâmplat?” “Nu s-a întâmplat absolut nimic” mi-a răspuns cineva “am rămas aceiaşi şi noi, numai că de data asta putem să-i apreciem liber pe cei ce merită, nu mai suntem obligaţi să ridicăm osanale secretarei, preşedintei, directorului ori celor de la judeţeană! Tu ai rămas cea mai bună colegă a noastră şi o şefă adevărată!”
          Trecuseră zile bune şi încă nu aveam veşti despre foştii noştri şefi; parcă-i înghiţise pământul! Nici nu le duceam dorul, de altfel, activitatea lor fusese preluată din mers de oameni capabili, care cunoşteau meserie. Abia după ce apele s-au mai limpezit şi lucrurile intraseră în normalitate, au început să apară şi tovarăşii, toţi spăşiţi şi numai miere, dornici să presteze orice fel de muncă, numai să fie primiţi înapoi în colectivul nostru. Probabil că nu se aşteptau la primirea pe care aveam să le o fac; nu am făcut nici o aluzie la vremea şefiei lor, i-am tratat civilizat, cu maximă înţelegere, omenie şi toleranţă şi cred că asta a fost răzbunarea mea supremă: le-am demonstrat că dintotdeauna şi întotdeauna am fost şi voi fi un om mai bun ca ei toţi la un loc.
          Privind retrospectiv , acesta a fost stigmatul meu: eram născută la Soroca şi am fost nevoită să duc această cruce, dacă o pot numi aşa, până în ziua eliberării. Reuşeam, însă, să le demonstrez că se poate trăi şi munci şi altfel: într-un climat de respect şi amabilitate. Nu, nu mă schimbasem de loc, rămăsesem aceeaşi: echidistantă şi imparţială. În ceea ce priveşte petovarăşii şefi, toată această atitudine a mea, strict profesională, a fost de natură să-i bulverseze multă vreme; nu-şi puteau explica sub nici o formă cum de eu nu adusesem niciodată în discuţie persecuţiile şi teroarea pe care le îndurasem sub conducerea lor luminată, ca să-mi câştig o bucată de pâine…
          Dar… viaţa este mult prea scurtă pentru a ne-o irosi cu analize şi întrebări inutile. Personal cred că cea mai frumoasă zi din viaţa noastră este aceea în care găsim înţelepciunea şi puterea de a ierta, de a ne despovăra, de a ne uşura şi simplifica propria noastră existenţă. Să lăsăm, deci, istoricilor misiunea de a descoperi dedesubturile evenimentelor şi mişcărilor politice…
          Pentru că, în cele din urmă: Omul e o taină/Viaţa e un vis/Numai sufletelor blânde/Cerul e deschis!
                                                                                                                                                                                                                      Anastasia Stroescu

Posted in Diverse | No Comments »

O lecţie frumoasă, de la doi ciobani!

Feb 25th, 2012 by

 Trenul personal Sibiu-Şibot. În compartiment au urcat doi ciobani , care s-au aşezat cu sfială şi respect pe canapeaua liberă. Au scos apoi traistele de la gât, le-au aşezat lângă ei, punând şi pălăriile peste ele.
Uşor, uşor, am intrat în vorbă. Mi-au povestit multe lucruri interesante de la ţară, dar mai cu seamă despre stâna lor şi despre oi. Le-am acordat toată atenţia, cu înţelegere şi cu multă blândeţe.
- Măi Văsălie, nu-i voie mă să duhăneşti în faţa unei doamne! Poate dumneaei nu suportă fumul. Se vede că e femeie cu carte.
- Taci, mă, taci, că oi mere afară!
Cu graiul lor ardelenesc, deveneau din ce în ce mai simpatici.
- Dumneavoastră până unde mergeţi, în ce haltă coborâţi? Noi ne coborâm mai ‘nainte cu două staţii de Blandiana! Acolo ne aşteaptă un şogor de-a nost’, care are nişte oi de vânzare. Poate om face târgu’ cu el…
- Ştiţi cumva, până la Şibot mai sunt multe staţii? întreb eu. După cum văd, cunoaşteţi bine locurile pe aici!
- Doamnă dragă, ascultaţi bine ce vă spunem! După două staţii coborâm noi, urmează apoi staţia Blandiana. Dumneavoastră vă daţi jos la prima după staţia Blandiana!
- Mulţumesc frumos de informaţii, vă doresc sănătate şi succes în afacerea cu oile!
 - Doamnă, staţi puţin să vă întrebăm ceva… Dumneavoastră aţi auzit de Ana Blandiana? Să ştiţi că e şogoriţa (verişoara) noastră. E chiar de aici, din Blandiana. E născută pe numele de Coman Otilia; după ce a devenit tare învăţată şi-o luat numele de Blandiana, după satu’ nost. Ana noastră o învăţat tare multe şcoli! O fo’ şi la Cluj, unde a avut învăţători tare deştepţi. Vorbeau oamenii, la noi în sat, că scria, la şcoala aceea de la Cluj, poveşti, poezii şi multe întâmplări din lume. Iosif a lui Crişu s-o jurat pe mumă-sa că a văzut în magazinul mare din Sibiu cărţi scrise de Ana noastră, de-i zice Blandiana. Să ştiţi doamnă dragă, că ea o fo’ fată frumoasă. Tot Iosif ne-a spus că s-o măritat cu-n fecior tare, tare fain. Şi el scrie cărţi faine şi interesante! Miniştrii cei mari i-au chemat la Bucureşti, să lucreze acolo. Au serviciu la o universitate mare de-i zice, parcă, Academia de Scris… Pe bărbatul Anei îl cheamă Romulus Rusan, tot ardelean de-a nost!
- Şi ce credeţi, doamnă? Şi domnul Rusan o băgat multe cărţi de ale lui în magazinul “Universal” din Alba-Iulia! Se vând ca pâinea caldă. Copiii se grăbesc să cumpere tot ce scrie Rusan şi Blandiana lui! Veta lui Mureşan ne-o spus că Blandiana şi Romulus al ei s-au umplut de bani cu vânzarea cărţilor. Se aude că bagă bani mulţi într-un muzău, tomnai la Sighet !  Văsălie, şogoru’ nost, zice că ei n-au ce face cu banii şi-i dau pe toţi la şcoli, biserici şi spitale. Când vine Ana cu bărbatu-său pe la noi prin sat, oamenii o primesc ca pe o regină. Ne bucurăm când o vedem pe la televizie! Să ştiţi că Ana şi Romulus al ei au fost şi prin alte ţări, iar străinii i-au felicitat când au văzut că ce deştepţi sunt, şi ce cărţi faine scriu amândoi! Domnul Romulus  a scris o carte în care arată cuvânt cu cuvânt tot ce a văzut în America. Să te minunezi nu alta!
Gata, a sosit trenul! Ne-am luat rămas bun încă odată. Le-am mulţumit pentru bogăţia de informaţii despre Ana Blandiana şi despre mândria lor de a fi contemporani şi consăteni cu Ana Blandiana. Am citit în sufletul ciobanilor sentimentul de patriotism local. Erau mândri şi fericiţi să vorbească de Ana Blandiana. Erau entuziasmaţi şi plini de patriotism. Foarte bucuroşi că m-au lămurit şi m-au convins că Ana Blandiana a plecat de la ei din sat şi a ajuns cea mai mare scriitoare din ţară.
Ce frumoasă călătorie! Ce oameni minunaţi am cunoscut! Ce lucruri, minunate şi folositoare am învăţat de la ei. Lupta lor, ajutaţi de câini, împotriva lupilor care veneau la stână după oi… Viaţa lor parcă era deprinsă dintr-o împletire perfectă a celor zece porunci creştine. Traiul în plină natură, pe vârful munţilor, i-a păstrat mai curaţi, mai cinstiţi, mai darnici şi altruişti, în faţa lui Dumnezeu. Poate că aşa ar trebui să fim toţi românii. Să ne iubim mai mult ţara şi oamenii de valoare.
Mai multă preţuire, mai mult respect şi consideraţie pentru scriitorii din oraşul nostru, Râmnicu Vâlcea, care ne-au făcut multă cinste şi onoare. Ion Barbu, cunoscut şi apreciat de Uniunea Scriitorilor în ţară şi peste hotare. Tot vâlcean este şi Doru Moţoc, care s-a evidenţiat ca scriitor, ca dramaturg şi poet, precum şi alţii. Am înţeles că datoria noastră de români şi patrioţi este să nu uităm de valorile noastre naţionale.
Lecţia  de patriotism a celor doi ciobani mi-au trezit sentimentele curate de a nu uita că avem o ţară, un popor şi oameni minunaţi, de care să fim mândri.
Călătoria mea cu cei doi ciobani o păstrez ca pe o amintire preţioasă. Cu asemenea oameni merită să ne mândrim. Din scurta mea povestire, poate reuşesc să trezesc pe mulţi contemporani la sentimente mai patriotice. Cine suntem, de unde ne tragem? Şi de a nu uita limba şi graiul şi valorile  care merită preţuite…
                                                                                                                                                                                                          Anastasia Stroescu

Posted in Diverse | No Comments »

Incredibil, dar adevărat!

Feb 25th, 2012 by

          …Satul se întindea dincolo de Dealul Negru, aproape de limita judeţului, pe o coamă de deal. Cu greu l-ai fi putut identifica pe hartă; cadrul natural în care era amplasat era extrem de variat, de la povârnişuri abrupte, cu mărăcini şi salcâmi, la coline domoale şi păduri cu stejari şi plopi falnici; gospodăriile erau răsfirate, trebuia să parcurgi ceva distanţă ca să baţi în poarta celui mai apropiat vecin. Cu alte cuvinte, o comunitate restrânsă, izolată şi extrem de liniştită, în care instituţia Primăriei, deservită de primar şi de secretar, îşi exercita atribuţiile în funcţie de evenimentele importante: o căsătorie (la un an) ori un deces (la doi-trei ani). În rest, fiecare membru al vetrei îşi vedea liniştit de gospodăria, de familia şi de viaţa lui, fără să se plângă, să reclame, or să işte scandal.
          Exista şi o Biserică, undeva la marginea satului, care, la momentul întâmplării de faţă, era închisă de vreo trei luni, pentru că în acest interval nu se petrecuseră evenimente deosebite, nunţi sau decese. Cât despre botezuri , nu era nici un fel de problemă: puteai să fii încreştinat la orice vârstă, era voie, aşa că nu era grabă…
          Nenumăratele demersuri făcute către Episcopie rămăseseră fără nici un rezultat, pentru că nici un preot nu vroia să-şi ia parohie pe coclaurile astea, fără căi de acces, fără curent electric, într-un cuvânt, fără nimic. Cu atât mai mare a fost bucuria sătenilor atunci când, într-o bună zi, s-a auzit că un tânăr preot, cu dragoste şi putere de muncă, a acceptat postul.
          În joia săptămânii respective noul preot se prezenta, într-adevăr, la Primărie, pentru a lua contact cu comunitatea pe care avea să o păstorească. Legăturile s-au creat pe nesimţite: oamenii l-au îndrăgit imediat, el s-a ataşat repede de comunitatea aceea restrânsă şi liniştită. Trebuia să fie rezolvată, însă, problema locuinţei patriarhale: tânărul preot era însurat şi trebuia să ştie, înainte de a-şi prelua postul, unde or să locuiască el şi soţia lui.
          “Oameni buni,” a intervenit tanti Chiva, în mijlocul dezbaterilor aprige pe tema găzduirii, “mă cunoaşteţi de peste 50 de ani, ştiţi că sunt văduvă şi că toată viaţa m-am luptat cu greutăţile, eu zic ca părintele să stea la mine, o să-l socotesc şi o să am grijă de el ca de propriul meu copil de care nu am avut parte, s-a stins la 23 de ani…”
          …Şi aşa a rămas. Ani, mulţi ani mai târziu, oamenii nu conteneau să se minuneze de câtă armonie şi dragoste era în casa tantei Chiva, de parcă gestul ei de a-i primi în gazdă pe preot şi pe soţia lui nu fusese decât un fel de reîntregire a unei familii de mult risipite.
          Timpul trecea, lăsându-şi urma pe chipurile oamenilor, tanti Chiva îmbătrânea şi, cu înţelepciunea specifică oamenilor care au văzut şi au simţit multe la viaţa lor, decidea, la un moment dat, că trebuie să lase în ordine moştenirea ei şi posesiunile ei pământeşti. Aşa că s-a hotărât să cheme un notar, să facă formele necesare.
“Vreau să vă înfiez,” le-a spus ea preotului şi soţiei lui, “voi sunteţi copii mei şi vreau ca tot ce am să vă rămână vouă, după ce bunul Dumnezeu mă va chema la El.” “Tanti”, a îndrăznit preotul, “poate că e bine să mai chibzuiţi, eu cred că e mult prea devreme pentru aşa ceva…” “Nici vorbă, m-am hotărât deja!”, a răspuns ea, neclintită. Şi viaţa avea să demonstreze că bătrâna nu greşise în demersul ei: preotul şi soţia lui nu aveau să o dezamăgească niciodată.
Nici un eveniment major nu tulburase liniştea patriarhală a satului de ceva vreme. Nici unul dintre locuitori nu era înregistrat în evidenţele Spitalului Judeţean ca suferind de vreo boală, oricât de mică, probabil pentru că, la prima problemă de sănătate, lumea apela la moaşa satului, coana Miţa, o femeie straşnică şi pricepută la toate bolile, mai ceva ca toţi doctorii de la oraş. Te doare gâtul? Gargară cu gaz şi sare de trei ori şi mâine eşti ca nou, băiatule! Fireşte că din când în când apăreau şi cazuri mai grave, dar cum satul era relativ izolat de lume şi drumurile către oraş anevoioase, ultima salvare era tot coana Miţa…
Chiar şi cei doi jandarmi, reprezentanţi ai ordinii şi liniştii publice, îşi făceau rar apariţia pe uliţele satului. De obicei, cam o dată pe săptămână, în lunile de vară. Pentru că atunci când începea sezonul ploios sau cel rece, căile de acces către aşezare deveneau impracticabile.
Obişnuiţi cu vicisitudinile de orice fel, oamenii învăţaseră că trebuie să fie pregătiţi pentru orice şi mai ales că nu trebuie să te iei la trântă cu natura ci să te supui ei, să fii precaut şi prevăzător.
“Măi Dodică, ţi-ai adunat lemne de foc, eşti pregătit pentru vreme rea ?”
“Da’ de ce mă întrebi, măi, Dârlogea?”
“Te întreb pentru că azi văzui porcu’ umblând cu paiu-n gură, ăsta-i semn că se strică vremea, să ştii şi tu!”
“Deh, cu ploile şi cu vremea rea suntem învăţaţi, nu-mi bat eu capul… Numai să nu dea vreo pacoste peste noi!”
“Doamne-fereşte,” îşi făcu cruce Dârlogea, “cu toate hârtoapele şi şanţurile şi coclaurile de pe aici, dacă se înmoaie, nu mai ieşim din sat până la primăvară!”
“Leana lu’ Dodel” reluă Dodel discuţia după un scurt moment de tăcere, “zicea că de vreo trei nopţi încoace se tot aude o bufniţă cântând în fundul grădinii, la tanti Chiva…”
“Aha, de aia nu o fi venit, săraca, la biserică, duminica trecută! Auzisem şi eu că se simte cam slăbită…”
“Ferească Dumnezeu să ne facă vreun pocinog acum, când vin ploile, că ne bagă rău în belea! Dacă se desfundă dealul, nici cu telencopterul nu ne mai scoate de aici…”
Surdă la îngrijorarea lor, vremea îşi urma, însă, cursul ei firesc. Veneau ploile, pământul se desfunda şi se transforma în noroi cleios, uliţele satului, potecile, drumurile, deveneau aproape imposibil de străbătut; ca în orice an, în acest anotimp, satul era izolat.
“Dodică, băăi, Dodicăăăă!”
“Ce-ai bă, Dărlogeo, de strigi aşa? N-am surzit încă…”
“Auzişi, bă? Tanti Chiva a murit azi-dimineaţă, pe la ceasurile patru…”
“Cum era să aud? La orele alea dormeam… Ce să zic, Dumnezeu s-o ierte, săraca de ea… Bietul preot,” a continuat Dodică, cu regret, “ce o fi pe capul lui acum, l-a lovit năpasta tocmai pe ploile astea, cum s-o descurca, oare?”
Tanti Chiva fusese cea mai respectată femeie din sat, aşa că era de aşteptat ca toţi membrii comunităţii să participe la înmormântare. Fiul ei, preotul, demarase deja pregătirile, se stabilise ca înmormântarea să aibă loc sâmbăta, în aşa fel încât pomana să fie de dulce, iar cele necesare erau aduse, rând pe rând, cu caii. Vecinele, săritoare, pregăteau colacii, prosoapele, batistele, coliva, coroana, în fine, toate cele cuvenite.
În toiul fierberii generale, apărea însă o problemă la care nu se gândise nimeni: nu aveau preot care să slujească la înmormântare. Rânduiala bisericească nu permitea ca fiul adoptiv al răposatei, preotul, să ţină slujba…Trebuia încă cel puţin un preot, din afară. S-a dat veste, şi imediat doi colegi de facultate ai părintelui s-au oferit să-l ajute pe confratele aflat la ananghie.
…Dodică, Dârlogea şi alţi patru bărbaţi fuseseră desemnaţi să scoată sicriul afară şi să-l poarte pe umeri, încet, până la cimitir. De la primii paşi, însă, se iviseră probleme: “Ce faci, Nică, nu te uiţi pe unde calci? Erai gata să ne răstorni pe toţi în băltoacă!” “Da’ cu tine ce e, bă, Tică? Cască ochii bine şi nu mai trage înspre tine, ne bagi în noroi…”
“Oameni buni,” se auzi o voce de femeie “aşa nu merge, nu ajungem nicăieri… Ia puneţi voi binişor sicriul pe prispă! Dodică, tu stai mai aproape, du-te şi adu carul cu boi!”
Zis şi făcut. Carul se urnea încet, tras de cei doi boi, împodobiţi cu  colaci în coarne, flori după urechi şi prosoape albe, după obiceiul locului. Înaintea carului mortuar – preoţii şi dascălii, în urma carului – familia şi sătenii, cu mic cu mare, veniţi să o petreacă pe tanti Chiva pe ultimul drum .
Nu parcurseseră nici câteva zeci de metri, însă, când carul aluneca, uşor, dar implacabil, cu roata din spate în şanţul plin de noroi. “Opriţi!” a strigat unul din spatele carului, “cineva să se ţină la boi, noi o să ne opintim să îndreptăm carul!” “Nu împingeţi, măi,”, replica cineva din faţă, boul din margine s-a poticnit într-o groapă!”
Cei doi preoţii s-au grăbit să dea o mână de ajutor la scoaterea animalului din groapă, în timp ce în spate câţiva bărbaţi încercau să deblocheze roata. Exact în momentul în care totul părea să revină pe linia de plutire, celălalt bou zvâcnea violent şi înclina carul periculos spre dreapta, făcând sicriul să alunece şi să se proptească pe oişte, cu faţa în jos.
“Măcar capacul e bine bătut în cuie?” a întrebat unul dintre preoţi, respirând greu.
“E bine bătut, părinte,” l-a asigurat Nică, “las’ că ieşim noi de aici! Mă, sprijiniţi bine, nu lăsaţi să alunece iară pe dreapta!”
După opinteli, smucituri şi icnete, reuşeau să scoată boul din groapă, teafăr. “Dodică, nu sta şi te uita, strânge bine jugul şi hai să pornim odată!” “Unde să pornim, bă, tu nu vezi că sicriul e tot acolo, pe oişte, între boi? Hai să-l ridicăm la loc întâi, cum se cuvine, cu faţa-n sus!”
“Uite ce zic eu,” spuse Leana lui Nică, “toţi bărbaţii ăia în putere să meargă pe lângă car de acum încolo! Până la cimitir mai e destul, drumul e desfundat şi plin de gropi, să nu o mai păţim încă o dată!”
Carul intra în cimitir la câteva ceasuri bune după prânz şi, în cântecele de slavă ale celor doi preoţi şi dangătul tânguitor al clopotelor, tanti Chiva pleca la cele veşnice, lasându-şi în urmă fiul adoptiv cu ochii plini de lacrimi. Şi, ca la un semn, în momentul în care procesiunea era pe sfârşite, porţile cerului se deschideau şi câteva raze blânde de soare îşi odihneau lumina pe mormântul proaspăt. Incredibil, dar adevărat…
Totul era incredibil în legătură cu acel sat. Incredibilă era liniştea şi armonia care domnea printre oameni şi incredibile erau legăturile strânse dintre ei, în ciuda distanţei care le despărţea gospodăriile. Incredibil era faptul că tinerele vlăstare ale satului parcurgeau, indiferent de vreme, patru kilometri până la şcoala din localitatea cea mai apropiată. Incredibil de sălbatice şi nepământenesc de frumoase erau acele locuri şi incredibilă pofta de viaţă, dragostea de natură şi, mai ales, frica de Dumnezeu a celor din acea mică comunitate. Dar peste toate, cel mai incredibil rămâne faptul că toate acestea erau şi sunt adevărate, crâmpeie reale din viaţa reală…
                                                                                                                                                                                                                               Anastasia Stroescu

Posted in Diverse | No Comments »

Cam aşa a fost la Someşeni…

Feb 20th, 2012 by

 “Măi tovarăşi,” a început tovarăşul Negrea după ce ne-a văzut adunaţi pe toţi în curtea Direcţiei Judeţene de Partid, “s-a hotărât, la nivel central, ca din toamna asta Clujul să fie racordat la reţeaua naţională de gaz metan, iar racordul – de pe câmpia Someşenilor până în oraş – va fi făcut cu ajutorul dumneavoastră, prin muncă voluntară. Sunteţi de acord?”
Anunţul era făcut într-o zi de duminică dimineaţa, la orele 8.00, deci nu numai că am fost unanim de acord, dar am şi respirat oarecum uşuraţi, mai ales că ne frământaserăm toată noaptea încercând să desluşim motivele pentru care tovarăşul Negrea ne convocase taman duminică la întrunire. Da, da, vom munci şi vom lupta/La conductă vom săpa!
 …Instituţiei noastre – una dintre multele instituţii ce prestau muncă voluntară acolo, pe dealurile Someşenilor – i se trasase sarcina de a săpa un şanţ lung de 300 metri, lat de 1 metru şi adânc de 1,5 metri. “Acum ştiţi ce aveţi de făcut; puneţi mâna pe hârleţe şi la treabă!” ne-a îndemnat tovarăşul Negrea, superior, după care s-a suit într-o maşină şi dus a fost!
Era o vreme de toamnă friguroasă, pământul îngheţase superficial şi, după ce reuşeai să spargi crusta tare, dădeai de un fel de humă moale şi mocirloasă… Aşa că am aplicat noţiunea de diviziune socială a muncii: bărbaţii săpau, noi, femeile, scoteam ţărâna la suprafaţă. “Aşa se construieşte socialismul!” ne-a făcut cu ochiul inginerul care supraveghea partea noastră de lucrare.
La orele 10.00 – pauză de gustare şi ţigară. Ne-am aşezat muncitoreşte, pe marginea şanţului, colegul meu, Ianoş, a scos din traistă o bucată sănătoasă de pită, nişte slană şi două cepe şi a început să mănânce cu o aşa poftă de te lua cu leşin privindu-l… “Tu nu vrei nişte pită cu slană?” m-a îmbiat el. “Cum nu, bucuroasă!”, am acceptat invitaţia, mai ales că nu mâncasem nimic în dimineaţa aceea. Nici acum, după atâţia ani, nu reuşesc să găsesc o specialitate culinară comparabilă ca deliciu cu acea gustare luată în plin câmp, în vânt şi în frig…
Pauza se terminase; pentru ţară şi popor/să muncim cu drag şi dor!În jurul orelor 12:30 sosea şi maşina neagră, luxoasă, a Judeţenei de Partid şi din ea descindeau tovarăşii Scurtu, Turcu şi nelipsitul tovarăş Negrea.
Zis şi câinele credincios al partidului, tovarăşul Negrea era, ca mai toţi politrucii comunişti, un om cu origine sănătoasă, care-şi petrecuse mare parte a vieţii lucrând ca fochist în subsolul unei băi comunale şi care avea, de când partidul îl propulsase în funcţie de conducere, câteva devize care-i călăuzeau paşii: Lupta de clasă! Nu avem nevoie de cei cu şcoală ori de cei avuţi! Gata, la o parte cu ei! Proletari din toată ţara, uniţi-vă! ori alte asemenea clişee pe care le prinsese din zbor pe la şedinţele de partid…
Tovarăşii au inspectat, cu un ochi critic, şantierul şi s-au oprit în dreptul nostru. S-au uitat lung la lucrarea noastră, s-au privit între ei, s-au uitat iară la lucrare şi deja devenise evident că ceva nu le convenea. Înainte de a se urca în maşină, tovarăşul Negrea s-a întors către noi şi ne-a spus, pe un ton ce nu prevestea nimic bun: “Băi tovarăşi, joi, la orele 16.00, şedinţă în sala mare a Sindicatelor, s-a înţeles?” După care a dispărut în pântecele maşinii şi, pentru a doua oară pe ziua aceea, dus a fost!
Joia, la şedinţă, un singur punct pe ordinea de zi: activitatea slabă de pe şantierul de la Someşeni. “Voi credeţi că aşa se construieşte socialismul?” s-a lansat tovarăşul Negrea în dizertaţie. “În ritmul ăsta nu terminăm conducta nici până toamna viitoare…”
Nici nu se stârnise bine când uşa se deschidea şi îşi făcea apariţia un şofer de la fabrica de bere. “Vă rog să mă iertaţi de întârziere, am avut o pană la motor!” a zis omul, stând respectuos lângă uşă, cu pălăria în mână.
“Lasă scuzele, tovarăşe,” a sărit, ca ars, tovarăşul Negrea, “vă ştiu eu pe voi, alde d’ăştia… Trebuie să te descurci, trebuie să faci tot ce poţi ca să ajungi la timp la şedinţă… Cu oameni ca dumneata nu o să mai ajungem în comunism niciodată! Nu ţi-e ruşine să mă deranjezi în plină şedinţă, eu am muncă de răspundere aici, la partid, tovarăşe, nu-mi pot permite întreruperi!” Şi apoi, ignorându-l pe bietul om, umil şi umilit, s-a întors către sală: “Puteaţi să spuneţi de la bun început că nu vă place Uniunea Sovietică, ori comunismul, vă trimiteam direct la canal!” A urmat, fireşte, o altă oră interminabilă de bălăcăreală greţoasă, comunistă şi de educaţie socialistă, după care tovarăşul Negrea însuşi a încheiat şedinţa, dezamăgit de lipsa noastră de reacţie.
Mult mai târziu aveam să aflu că amărâtul ăla de şofer era feciorul unei familii de învăţători din Popeşti, judeţul Cluj. Ce ură l-a determinat pe tovarăşul Negrea să-l umilească pe bietul om la momentul ăla, nu ştiu nici acum. Ştiu, în schimb, ce întrebări mestecam în minte atunci când eram singură, cu mine însămi, noaptea, sub plapumă: “Cum aţi putut, tovarăşe Negrea, să parveniţi într-un timp aşa de scurt?”, “Când ştiţi, tovarăşe Negrea, că aveţi câteva clase primare, cum vă permiteţi să-i judecaţi pe alţii?”
Adevărul este că, făţiş, nu aveam nici unul curajul să-i închidem gura. Fiecare aveam cariere ori familii şi nu ne puteam permite ca un semidoct oarecare să ne fure viaţa pentru o vorbă scăpată în vânt… “Vai, ce bine arătaţi, tovarăşe Negrea, cât de bine vă stă costumul”… Nici acum nu pot să scap de sentimentul de greaţă absolută, de repulsie efectivă pentru nulităţi.
“Puteţi să ajungeţi şi voi ca mine”, ne învăţa tovarăşul Negrea, “dacă veţi munci cu cinste pentru Partid!” şi se dezlănţuia, mai apoi: “Bă, adă-mi mapa din maşină, am ceva de notat… Mâine, toţi tinerii ăia cu plete să-mi apară aici tunşi şi proaspăt bărbieriţi, aici nu e capitalism!”
…Era duminică, iarăşi, eram la Someşeni, pe şantier, şi nu puteam nicidecum să dizloc un colţ de piatră ce răsărea, sfidător, din malul şanţului. M-am chinuit în fel şi chip: am tras, am împins, am izbit cu lopata. Degeaba! De neputinţă, ori poate de ciudă, am încercat să-l împing, mai apoi, cu vârful pantofului şi, câteva secunde mai târziu, mă aflam în pragul disperării, pentru că talpa mi se dezlipise aproape de jumătate… Pământul era nefiresc de moale şi mocirlos pentru frigul din acea zi şi orice pas pe care încercam să-l fac rezulta într-o clămpăneală absolut ridicolă între talpă şi şoşon.
“Ce e cu tine, fată, nu ţi-i bine?”, m-a întrebat Ianoş, prinzând din zbor expresia de disperare de pe faţa mea. “Taci,” a replicat după ce am încercat să-i explic despre ce era vorba, “o rezolvăm noi cumva!” şi a scos două fire de sârmă subţiri şi un fir lung de sfoară de bumbac din trusa lui de electrician . “Du-te acum acolo, în spatele gardului şi leagă bine, în trei locuri, să te ţină până la Cluj… Şi mai ales, ai grijă cum mergi, să nu se cunoască!”
“Nu înţeleg”, am zis, complet bulversată.
“Să nu te dai de gol, să nu te plângi, să nu arăţi în nici un fel nemulţumire…”, a zis el, aproape şoptit. “Ăştia te pot bănui că ai făcut-o înadins ca să scapi de muncă şi te dau afară cât ai zice peşte. Aşa că, dacă apare vreun control pe aici, fii veselă şi zâmbitoare, nu uita, tovarăşul Negrea veghează!”
Inevitabil, maşina neagră a Judeţenei de Partid avea să-şi facă apariţia câteva ceasuri mai târziu şi, ca de obicei, din ea descindea tripleta de aur, de data asta bine şifonată, pentru că, se pare, tovarăşul prim-secretar îi scuturase bine de tot în şedinţa pe care o avusese cu dumnealor. După o scurtă trecere în revistă a lucrărilor, tovarăşii Scurtu, Turcu şi Negrea se opreau în dreptul şanţului nostru, cu eterna expresie de nemulţumire pe chip, acum mai accentuată ca oricând.
“Bine, măi tovarăşe,” a început tovarăşul Turcu, privindu-l în ochi pe tovarăşul Negrea, “cum de această echipă este cea mai slabă din tot şantierul? Se poate aşa ceva?”
“Care e motivul?”, a completat tovarăşul Scurtu.
“Să vedeţi,” a încercat să explice, timid, tovarăşul Negrea, “în echipa asta sunt mai multe femei decât bărbaţi şi ştiţi şi dumneavoastră că femeile sunt mai slabe, mai sensibile şi mai delicate, fără prea mare forţă fizică, nu pot da acelaşi randament ca bărbaţii…”
“E clar, tovarăşe”, a replicat tovarăşul Turcu, “se vede că dumneavoastră nu aveţi nici cea mai vagă idee despre cultura comunistă. Aţi auzit despre femeia sovietică? Războiul a fost câştigat tocmai datorită puternicii femei sovietice, care ştie să mânuiască puşca, mitraliera, tractorul şi toporul, dacă e cazul. Vă lipseşte cultura de partid de bază, tovarăşi, asta e problema, dar, nici o grijă, vă dăm noi pe brazdă!”
“Mai aveţi mult de învăţat de la marele popor sovietic şi de la geniala femeie sovietică, aţi înţeles?”, a completat, ca un ecou, şi tovarăşul Scurtu.
“Am înţeles, să trăiţi, tovarăşe Turcu, să trăiţi, tovarăşe Scurtu!” Cam cu jumătate de gură s-a auzit şi un timid “să trăiţi, tovarăşe Negrea!”, semn că cei prezenţi acolo intuiseră exact cam care era lanţul ierarhic.
Lucrările erau complete la sfârşitul lunii mai, urmau să vină specialiştii pentru a instala conductele de gaz. “Vă mulţumim pentru eforturile depuse!”, a cuvântat tovarăşul Negrea într-un cadru semifestiv, timp în care noi eram entuziasmaţi că din acest moment încolo o să avem duminicile numai pentru noi şi pentru timpul nostru liber. “Bine, bine, tovarăşe Negrea,” au îndrăznit unii, “dar nu ar fi cazul să sărbătorim şi noi, la o bere, terminarea săpăturilor?” şi fără să aştepte vreun răspuns, Ianoş a venit cu o idee: “Eu zic aşa: cum ajungem în Cluj mergem în parcul mare, la o bere, după care mergem să vedem meciul de fotbal dintre Dermata şi echipa Transporturilor. Două echipe tari, ăia de la Transporturi sunt ai noştri, cu C.F.R.-ul, cu Poşta, cu Telefon-Telegraf…”
Mi-am păstrat presimţirile sumbre pentru mine, chiar şi în momentul în care Ianoş şi, surprinzător, însuşi tovarăşul Neagu, comandau al doilea rând de bere, înainte să intrăm pe stadion. Era duminică şi, din experienţa mea de şantier, duminica era de rău…
Meciul în sine nu a prezentat nici un interes, nimeni a aruncat vreo privire spre teren, adevărata luptă s-a dat în tribune, între suporterii Dermata(formată din unguri) şi suporterii echipei de la Transporturi, evident, români cu toţii. După obişnuitul concert de huiduieli , înjurături şi expresii care mai de care mai suculente, s-a trecut la argumente mai concrete: scaune rupte, aluzii folclorice la adresa rudelor de gradul I (cu trimitere la mamă, în primul rând), fluierături şi ţipete, haine şi cămăşi rupte. Se împărţeau pumni şi picioare cu generozitate, mai ceva ca la Borodino, după care combatanţii au constatat că spaţiul în care se manifestau nu era suficient de larg, aşa că s-au mutat. În parc. Acolo unde s-a atins apogeul, cu grupuri fugind încoace şi încolo, agresori sau victime deopotrivă. Şi cum la vremea aceea nu erau telefoane mobile ori Servicii Unificate de Urgenţă, ori 112, fiecare şi-a încasat-o cu demnitate, mai uşor sau mai grav, fără reclamaţii, ori plângeri şi fără scandal. Societatea civilă funcţiona, deci, impecabil.
Nu s-a pus în nici un moment, în nici un fel, problema şovinismului. Oamenii aveau probleme mult mai importante de rezolvat decât să despice firul în patru pe seama unei bătăi la un meci de fotbal, sport privit de altfel, lavremea aceea, ca o “preocupare neserioasă a unor elemente tinere cărora nu le-a plăcut cartea sau munca”. Termenul de fotbalist, aşa cum este el perceput în ziua de azi, nu exista, era numai un peiorativ care desemna un tânăr fără rost, fără prea multă carte, care nu era capabil să-şi găsească o parteneră de viaţă şi, în cele din urmă, să-şi întemeieze o familie. Însuşi tovarăşul Scurtu, unul dintre depozitarii de bază ai doctrinei comuniste, avusese o intervenţie sugestivă în acest sens, la o şedinţă cu organizaţia de tineret: “Ce e cu voi, măi tovarăşi, de ce nu vă apucaţi de o meserie serioasă? Cât e ziulica de lungă alergaţi şi daţi cu piciorul în băşica aia, ruşine să vă fie! Coşcogea vlăjgani, grămadă după un gogoloi de minge… Nu mai fugiţi de muncă, băi tovarăşi!”
Lumea noastră, a celor ce săpam prin şantiere duminica, mergea înainte, cu bune ori rele. Lumea lor, a tovarăşilor adică, se cristaliza către un nou vârf, anume cel al burgheziei proletare. Constataserăm că, de la o vreme, tovarăşii Scurtu, Turcu ori Negrea îşi schimbaseră sensibil gusturile. Se îmbrăcau cu haine mai scumpe şi mult mai elegante şi îşi mutaseră aria de interes către femei mai cochete, mai elevate şi mai gingaşe. Un an mai târziu, toţi trei divorţau şi se recăsătoreau, ceea ce-mi confirma intuiţia: nu mai puteau să se afişeze cu fostele lor partenere de viaţă – muncitoare, analfabete, golite de orice fel de feminitate. Tovarăşul Turcu îşi refăcuse viaţa alături de o croitoreasă de 21 de ani, tânără, elegantă şi dornică de plimbări. Tovarăşul Scurtu se recăsătorise cu o femeie mai tânără cu 20 de ani, avidă de petreceri şi restaurante. Iar tovarăşul nostru Negrea o lăsase pe fosta lui soţie (necizelată, cu mâinile mari, ca nişte lopeţi, murdare de cărbune, probabil din această cauză îl înlocuise pe post de fochist la baia comunală) pentru o ospătăriţă cochetă, durdulie, amatoare de bijuterii scumpe şi concedii la mare. Într-un cuvânt, snobismul şi parvenitismul în cel mai mizerabil grad al lor, cel proletar.
…Mă întorceam de la o reprezentaţie cu Traviata lui Verdi şi dădeam nas în nas cu tovarăşul Turcu, la braţ cu tânăra şi frumoasa dumnealui soţie. “Cum v-a plăcut spectacolul?” l-am întrebat. “Ce era să-mi placă,” mi-a răspuns, pufnind, “n-am înţeles absolut nimic, cultura noastră, de partid, promovează arta populară: doine, sârbe, hore, bătute, fecioreşti. Nici vorbă de aşa ceva, ăştia se întreceau, care mai de care, în ţipete asurzitoare!”
Am dat din cap a aprobare şi înţelegere, dar realitatea este că mă lăsase fără replică. Ne-am despărţit lăsându-i impresia că sunt în asentimentul lui, da, acolo pe scenă se petrecuseră chestii abominabile, oamenii ăia nu băgaseră nici măcar o sârbă în program…
Departe de orice momente triste ori penibile, departe de acele vremuri tulburi însă, munca voluntară pe care am efectuat-o la Someşeni a contribuit extrem de mult la experienţa mea de viaţă şi, de ce nu? la felul în care am învăţat să cunosc oamenii, unii prieteni adevăraţi, gata să facă orice pentru tine, alţii cu multe feţe, gata să te vândă pentru un pumn de arginţi şi să calce peste cadavre pentru partid şi pentru lor vis de parvenire. Şi am învăţat, mai mult decât oricând, că umilirea şi dispreţuirea fiinţei umane este unul dintre cele mai mari păcate.
Nepoţii şi strănepoţii mei se pot mândri cu mine: şi eu am fost printre cei care au pus umărul la introducerea gazului metan în Cluj-Napoca. Şi printre cei care au contribuit, voluntar, la sădirea perdelei de pomi din jurul Clujului. Să nu uitaţi nicicând deviza mea: “Cultul pentru muncă şi iubirea de oameni!”
…Chiar, pe unde or mai fi acum cei trei muşchetari, Turcu, Scurtu şi Negrea?
                                                                                                                                                       Anastasia  Stroescu

Posted in Diverse | No Comments »

Panică şi rugăciuni în peştera Maţoca

Feb 14th, 2012 by

…Şeful nostru era un personaj demn de toată stima şi respectul. De origine sănătoasă, provenit din pătura de jos a clasei muncitoare, cu numai câteva clase primare, nu-l întrecea, totuşi, nimeni în politică. Cu un an înainte făcuse o academie de trei săptămâni la Predeal şi, prin urmare, avea să se întoarcă la serviciu cu trei săptămâni mai pregătit, tobă de carte, nu altceva… Dar, mai mult decât orice, respecta cu sfinţenie toate directivele partidului şi era credincios şi devotat cauzei proletariatului.

La una dintre şedinţele plenare de sindicat, la care şeful nostru a fost invitat de onoare, eram propusă şi aleasă responsabilă cu munca culturală. În luna ianuarie m-am gândit să organizez câteva seri “Eminescu”. Versuri de Eminescu, romanţe pe versuri de Eminescu şi câte ceva despre viaţa şi opera poetului nepereche. O colegă a încropit ceva din Vasile Alecsandri şi George Coşbuc…
Mă felicitam în sinea mea că cele două seri literare ieşiseră cât se poate de reuşite, dar bucuria mea nu avea să fie de lungă durată.
De ce mă cheamă, oare, şeful la dânsul? îmi frământam mintea, în timp ce paşii mă purtau spre biroul dumnealui, unde fusesem convocată de urgenţă…
“Bine, măi tovarăşă, asta-i muncă culturală, ce faci dumneata?”, s-a stropşit el, de îndată ce a dat ochii cu mine. “Ce treabă ai dumneata cu bărbaţii ăia? Eminescu, Alexandru sau Alexandri, Coşbuc?”
“Să vedeţi”, am zis eu, “aceştia sunt marii noştri poeţi, ai românilor”
“Termină, măi tovarăşă, cu trecutul burghez”, se înneca el de indignare, “văd că dumneata nu te-ai desprins de putregaiul burghezo-capitalist. Mai bine bagă-ţi minţile-n cap! Avem noi cultura noastră solidă, sovietică. Bagă, măi tovarăşă, pe Lătăreaţa, cea mai bună din toată ţara, peFărămiţă Lambru, care-i al nostru, din popor, doinele noastre olteneşti, ălea de jale mai ales, horele şi sârbele. Asta-i cultura noastră adevărată. Să nu aud, tovarăşă, că te mai apuci de scrieri literare, de romanţe şi de Dan Spătaru! Să renunţăm la obiceiurile trecutului şi, mai cu seamă, la apucăturile alea mistice, bisericeşti, care întunecă minţile oamenilor ca opiumul!”
Mi-am dat toată silinţa să fac spectacole bune şi să respect indicaţiile tovarăşului şef, primite de la partid. Dar, când te pasc ghinioanele, nu ai ce face. Le înduri pe toate cu stoicism.
“Ce are, măi, şefu’ cu tine?”, mă întreabă o colegă. “Mi-a spus că imediat ce te văd, să te trimit la el!” Sfântă Fecioară, am gândit, nu mă ştiu vinovată cu nimic. Ce s-o fi întâmplat?
Am bătut sfios la uşă. “Hai, intră, băi tovarăşă!”
“M-aţi chemat tovarăşe şef?”
“Da, te-am chemat”, mi-a răspuns el, distant, “crede-mă, nu-mi face nici o plăcere să stau de vorbă cu dumneata, aud că faci lucruri urâte şi dai un exemplu prost pentru colegii dumitale mai tineri…Tovarăşii sindicalişti, angajaţi în activităţile culturale pe care le coordonezi, nu au avut nimic de spus? Ce încredere să mai avem în dumneata de aici încolo?”
“Nu prea înţeleg, tovarăşe şef, ce lucruri urâte am făcut, cu ce am greşit?”, am articulat, cu greu.
“Ce nu înţelegi, tovarăşă? Te prefaci că nu ştii şi nu pricepi? Stai că te lămuresc eu, atunci”, a rânjit el, satisfăcut, “bunăoară, ce căutai dumneata ieri la biserică?”
“Păi, tovarăşe şef, un tânăr de la noi din curte s-a cununat şi m-am dus la biserică să văd mireasa…”, am zis, fără să clipesc, pentru că era purul adevăr.
“Ei, bravo, trebuia numaidecât să mergi la biserică? În curtea blocului, ori pe stradă, nu puteai să-i vezi? Ţine-o tot aşa, cu biserica dumitale”, a continuat el, “o să pierzi şi bruma de încredere pe care o mai avem în dumneata. Noi avem nevoie de cadre sincere şi devotate partidului şi marelui generalissim Stalin, tovarăşă, lumina noastră vine de la Răsărit, de la mama Rusie, nu de la bisericile pe care le frecventezi dumneata. Apropo, nişte tovarăşi de nădejde mi-au spus că te-au văzut şi prin Ostroveni, pe la biserici; poţi să-mi spui ce căutai dumneata tocmai în partea aia a oraşului?”
“Burghezia, tovarăşă dragă”, a continuat el trecând la un ton didactic, “burghezia se sprijină pe biserică, nicidecum pe ştiinţa avansată a marilor dascăli: Marx, Engels, Lenin, Stalin… Acum ai înţeles?” “Daaa”, am răspuns, jumătate confuză, jumătate conştientă că mesajul tovarăşului şef conţinea o ameninţare mai mult sau mai puţin subtilă.
“Ce a avut să-ţi spună şefu’ atâta vreme în cabinet?”
“…Păi, că umblu pe la biserici şi nu fac bine.”
“Dragă, tu nu ştiai că şefu’ este împotriva bisericilor şi a religiei? Tu nu ai auzit că şefu a ajutat la demolarea unor biserici? Nu le are cu religia deloc. A pornit ca văcar acolo, la ei în sat, după care, în timpul războiului, a lăsat cireada şi s-a înscris ca voluntar alături de armata roşie sovietică. Şi, vezi bine, devotamentul lui l-a adus în poziţia de şef, aici la noi. Învăţătura de partid l-a făcut om. Ascultă-mă ce-ţi spun, fii precaută, nu-ţi asuma riscuri…”
Am fost atentă şi prudentă. Tovarăşul şef, ca să-şi demonstreze devotamentul, fidelitatea şi credinţa faţă de partid, nu cunoştea nici un fel de scrupule şi se manifesta ca atare: orgolios, obtuz, parvenit şi exigent. Ecourile ultimei noastre întâlniri se stinseseră, nu mai părea supărat pe mine, dar totuşi am avut o strângere de inimă atunci când am primit vorbă ca a doua zi, la orele 9.00 să fiu prezentă la dânsul, împreună cu tovarăşul Dobre. M-am gândit că e vorba de o simplă acţiune de ordin administrativ, dat fiind faptul că Dobre era administrator, bun organizator în toate şi mai cu seamă în excursii şi deplasări.
“Staţi jos, măi tovarăşi!” Hai, că e de bine, am gândit.
“Unitatea noastră a obţinut cele mai bune rezultate pe judeţ”, ne-a informat tovarăşul şef, mândru nevoie mare, “şi, pentru aceste rezultate, ni s-a aprobat o excursie de şase zile la Praga”.
“Minunat, splendid”, am zis, “tocmai în Cehoslovacia,  tovarăşe şef!”
“Ei, unde-o fi, acolo e! Vorba e că pe 23 luna asta plecăm la Praga. Transportul, masa şi cazarea, ni le asigură partidul. Noi trebuie să plătim câte 60 lei pentru vizitarea monumentelor şi spectacole. Tovarăşul Dobre, aici de faţă, va încasa şi va gestiona aceşti bani, clar?”
“Da, tovarăşe şef!”
“Tovarăşa Neti se va ocupa de partea artistică a călătoriei, pe parcursul drumului să se cânte melodii populare, zicători şi ghicitori de pe la noi!”
Doamne, ce zi minunată; tovarăşul şef îmi spusese pe nume! Aveam să facem o excursie la Praga, să crape celelalte unităţi că noi le-am luat-o înainte. Toată lumea fericită, toată lumea bucuroasă şi nimeni nu se îndoia cui îi aparţinea meritul… Evident, tovarăşului şef, dânsul şi numai dânsul ne putea urca pe cele mai înalte culmi ale socialismului!
Am plecat în 23 şi, după un drum cu mult cântec şi voie bună, în 24 ne aflam în munţii Tatra. Când ghidul a auzit că suntem români, a tras mult aer în piept şi ne-a spus aşa: “să ştiţi că ostaşii români au făcut acte de vitejie în cel de-al război mondial, chiar aici munţii Tatra. A fost o încleştare puternică între armatele aliate şi nemţi. Românii s-au remarcat în luptă, au reuşit să arboreze tricolorul românesc chiar pe vârful muntelui. Chiar dacă rămâneţi numai pentru un ceas, două, vă propun să faceţi o plimbare pe lacul din peştera Maţoca”.
“E departe, e adâncă, e lumină, e întuneric, e rece, cine ne conduce?”, am întrebat noi, curioşi.
“Vă dau un singur răspuns la toate întrebările puse. Peştera e la baza muntelui. Înăuntru s-a format un lac subteran, încă nu i s-a determinat adâncimea, dar ce pot să vă spun este că există o punte improvizată pe nişte scânduri cu lanţuri iar la capăt o barcă cu un barcagiu, lipovean de origine. Un fel de Paţaichin”, a zâmbit el. “Lipovenii ştiu meserie, sunt barcagii  iscusiţi şi nu te poţi rătăci cu ei…”
“Ce facem, tovarăşi?” s-a interesat tovarăşul Dobre, “mergem sau nu?”
“Mergem, cum să nu!”, am răspuns cu toţii în cor.
De la primii paşi pe punte, însă, am început să implorăm pe bunul Dumnezeu. Am ajuns totuşi la barcă şi ne-am urcat în ea, sub privirilelipoveanului, indiferent la temerile noastre. Bâldâbâc! făcea barca, clătinându-se nesigur, de parcă era făcută din hârtie, şi fiorul nostru de teamă se amplifica odată cu palidele scânteieri de lumină în bezna aproape absolută.
“Nici în iad nu cred să fie aşa de groaznic şi sinistru!”, se auzi o voce parcă inumană în tăcerea aceea ca de mormânt.
“Nu vorbiţi tare şi nu vorbiţi mult!”, interveni barcagiul. Şi parcă reacţionând la vorbele lui, bâldâbâc!, bâldâbâc!, barca loveşte ceva  şi se înclină puţin. “Nu vă speriaţi,” se auzi vocea calmă a barcagiului “s-a lovit doar puţin, o pun eu pe linia de plutire!”.
“Ce linie de plutire e asta, nene,” dădu cineva glas îngrijorării noastre “nu vezi că se înclină şi e gata să se răstoarne din clipă în clipă? Numai câţiva dintre noi ştiu să înoate, ceilalţi ne ducem ca bolovanii la fund, acolo unde probabil ne aşteaptă Scaraoţchi…”
“Ce ne facem fraţilor?”, se auzi, într-un târziu, vocea tremurată a şefului, care se afla aşezat pe o bancă în faţa noastră.
“Ce să facem?”, zic eu, “ne aşezăm cu toţii în genunchi şi rostim toate rugăciunile pe care le ştim…” Hopa! altă lovitură, şi barca se înclină foarte tare cu botul înainte, anume cu şeful nostru cu tot…
“Doamne, Isuse Hristoase”, ţipă tovarăşul Dobre, disperat, “ajută-ne, Doamne!”
“Staţi aşa,” zice barcagiul imperturbabil, “nu vă mişcaţi, lăsăm să se retragă valul de apă şi o readuc eu pe linie”
“De multe ori m-am întrebat cum o fi iadul”, continuă tovarăşul Dobre, surd la asigurările lipoveanului, “ei bine, ăsta e iadul, cu talpa lui cu tot, iar la fund se află Scaraoţchi cu toată familia lui…”
“Tovarăşe şef”, zic eu, “dacă ieşim teferi din infernul ăsta, propun să ne ducem la prima biserică care ne iese în cale şi să dăm cu toţii acatiste de mulţumire lui Dumnezeu…”
“Ba nu, să intrăm în toate bisericile!” murmură el, ca şi cum ar fi avut o revelaţie şi în clipa aceea mi-a venit în minte bruftuluiala pe care eu o primisem pe motiv că frecventam bisericile.
          “Cred că v-aţi udat bine când s-a înclinat barca, tovarăşe şef!”, am pus eu sare pe rană, conştientă fiind că şeful meu avea pantalonii uzi cu mult înainte de a se fi înclinat barca… “O fi din cauza transpiraţiei!”, îmi ţinu o voce cârcotaşă isonul, de undeva, din spatele bărcii, pricepând unde băteam, de fapt.

Apa neagră ca păcura şi rece ca gheaţa nu era nicidecum de natură să ne încurajeze, ba dimpotrivă… “Nene barcagiule, îţi plătim şi te cinstim bine să ne scoţi de aici!” “Nu se poate”, zice el, “canalul este îngust şi trebuie să mergem până la capăt. Pe lăţimea aceasta nu se pot face manevre, barca se poate rupe şi naufragiul e gata. Şi aici în adâncul muntelui, nu prea avem posibilităţi de recuperare”.
“Sfântă Fecioară”, am exclamat, “mai avem mult până la capăt, ca să poţi întoarce barca pe canalul al doilea?”
“Aproape o jumătate de oră şi vom fi aproape de ieşire, la lumină”, a răspuns lipoveanul, sec.
Ne-am petrecut cele câteva mii de ani (cât a durat jumătatea de oră promisă),  în cumplită resemnare, cu vocile stinse şi tresărind la fiecare ţipăt cauzat de smuciturile bărcii. “Eu zic că vom scăpa cu bine”, şoptea la un moment dat, Rodica, “astă noapte am visat că toţi aveam aripi şi zburam deasupra muntelui…” “Nu ştiu ce ai visat dumneata”, a replicat sceptic tovarăşul Ion, şeful nostru contabil, “dar eu văd că rabla asta de barcă e mai hodorogită decât căruţa noastră de la ţară!”
“Chiar”, spuse altcineva, “parcă erau nişte beculeţe când am plecat, ce s-a întâmplat cu ele?” “Să vedeţi”, zice barcagiul, “peştera nu este electrificată şi am improvizat, de la lanterna mea de buzunar, o instalaţie cu o sârmuliţă şi câteva beculeţe. Bateria s-a consumat repede, beculeţele s-au stins, cam asta e!”
“Păi bine, omule”, am explodat cu toţii, “dacă ai ştiut că ne bagi în infern, de ce ai făcut-o, măi? De ce ţi-ai vândut sufletul diavolului, ca să ne răstorni în fundul pământului pentru nişte bani?”
“Barca asta nu s-a răsturnat niciodată”, ne-a răspuns el, “iar domniilor dumneavoastră o să vă treacă supărarea imediat ce ajungem afară!”
“Păi tocmai asta e: când o să ajungem? Spune, măi lipovene!”
“Tovarăşe Ion, staţi niţel, parcă apar nişte fâşii de lumină!”, se auzi vocea salvatoare a cuiva, chiar în momentul în care spiritele se încinseseră periculos de mult. “Suntem aproape de ieşire. Uraaa!”, răsuna oftatul general de uşurare, şi în faţa noastră se deschideau largi porţile luminii, ale vieţii, ale Raiului.

Dacă cineva s-a întrebat vreodată ce e şi cum e fericirea, trebuie să fie convins că asta era adevărata fericire… Numai cine a fost în peştera Maţoca poate face o comparaţie între iad şi rai!
Nu există cuvinte care să descrie sentimentul de fericire ce ne cuprinsese după croaziera cu peripeţii pe lacul Maţoca. Nu numai că bărbaţii din grup au golit bufetul cu băuturi, dar l-au îmbătat şi pe lipovean, drept mulţumire că ne-a scos teferi la lumină. Uitaseră de supărare, fireşte. Oarecum detaşată, constatam la un moment dat că arătau de parcă nu s-ar fi bărbierit zile de-a rândul… Tovarăşul şef parcă fusese extras din putina cu varză, era ud leoarcă, avea părul încâlcit şi barba comparabilă cu cea a lipoveanului.
Am ajuns, în final, la Praga, în mijlocul civilizaţiei şi ne-am ţinut de cuvânt: am intrat în câte biserici am putut, cu şeful în frunte, şi i-am mulţumit bunului Dumnezeu aprinzând câte o lumânare. “Vedeţi, tovarăşe şef, ce bun şi mărinimos a fost Dumnezeu cu noi?”
În seara următoare am fost cu toţii la un concert dat de Alla Pugaciova. O seară de neuitat. În continuare, masă şi seară de dans la restaurantul “Lucerna”. Marele nostru scriitor Victor Eftimiu avea să facă, la un moment dat, următoarea remarcă: Toate călătoriile, sunt grele şi obositoare, numai amintirea lor rămâne frumoasă…

N.A.: Pentru conformitate, peştera Maţoca este asimilată acum cu “Macocha Abyss“, atât în hărţile Google, cât şi în lucrările de specialitate.

                                                                                                                                                                                                                               Anastasia Stroescu

Posted in Diverse | No Comments »

Ardeiul iute, beneficii pentru sanatate

Feb 6th, 2012 by

http://www.sfatulmedicului.ro/Alimentatia-sanatoasa/ardeiul-iute-beneficii-pentru-sanatate_9843

 

Generalitati

SusArdeiul iute, beneficii pentru sanatate

Unele dintre beneficiile pentru sanatate ale ardeiului iute sunt aproape incredibile iar reputatia acestuia este in continua crestere, in urma cercetarilor medicale. Ardeiul iute poate contribui la distrugerea celulelor canceroase din prostata, plamani, pancreas si poate opri un atac de cord in maxim 30 de secunde.

Ardeiul iute face parte din familia capsicum, si este cunoscut sub denumirea de capsicum annuum. Ardeiul iute ajuta la stimularea metabolismului, prin actiunea pe care o are asupra structurii venoase.

Beneficiile pentru sanatate

Sus

Nu este nimic mai uimitor decat efectele pe care ardeiul iute le are asupra sistemului circulator, cum ar fi alimentarea elementelor vitale din structura celulara a capilarelor, venelor, arterelor si ajutorul oferit pentru echilibrarea tensiunii arteriale.

De aceea, ardeiul iute este unul dintre cele mai potrivite remedii pentru hipertensiunea arteriala, curata arterele si contribuie la diminuarea valorilor colesterolului rau sau a trigliceridelor. Avand in vedere ca bolile cardiovasculare sunt ucigasul numarul unu la nivel mondial, proprietatile ardeiului iute sunt deosebit de importante.

Ardeiul iute este benefic atat pentru stomac cat si tractul intestinal deoarece stimuleaza miscarea peristaltica a intestinului, ajuta la eliminarea fecalelor si contribuie la reconstructia tesutului din stomac facilitand vindecarea leziunilor stomacale si ulcerelor intestinale.

Atunci cand se consuma ardei iute, acesta declaneaza o senzatie de caldura in tot corpul, din acest motiv chiar a fost una dintre plantele recomandate in caz de degeraturi.

Usturator si picant, ardeiul iute este adaugat in diverse feluri gustoase de mancare din intreaga lume. Iuteala este determinata de o concentratie ridicata de capsaicina, studiata pentru utilizarile ei pe scara larga de la reducerea efectelor durerii, beneficii cardiovasculare precum si capacitatea de a preveni aparitia cancerului.

Capsaicina are un rol esential in deschiderea si drenarea pasajelor nazale congestionate. In plus, alaturi de continutul ridicat de capsaicina, ardeiul rosu este o sursa excelenta de vitamina A, prin concentratia de carotenoizi pro-vitamina A, inclusiv beta-caroten.

Beta carotenul este nu doar un antioxidant puternic, ci poate fi convertit in organism in vitamina A, un nutrient esential pentru sanatatea tuturor tesuturilor epiteliale (cele care captusesc toate cavitatile corpului, inclusiv tractul respirator, gastro-intestinal si tractul reproductiv).

Beta-carotenul poate fi util in reducerea simptomelor astmului, osteoartritei si artritei reumatoide. In plus, activitatea sa antioxidanta contribuie la prevenirea daunelor radicalilor liberi care pot determina ateroscleroza, cancer de colon,diabet zaharat si alte complicatii, cum ar fi leziuni ale nervilor si boli de inima.

Lupta impotriva inflamatiei

Sus

Ardeiul iute contine capsaicina, care incalzeste corpul si este un inhibitor puternic al substantei P, o neuropeptida asociata cu procesele inflamatorii. Cu cat este mai iute un ardei, cu atat contine mai multa capsaicina.

In prezent se studiaza efectele capsaicinei ca tratament pentru tulburarile fibrelor nervoase senzoriale, inclusiv dureri asociate cu artrita, psoriazis si neuropatie diabetica. Atunci cand animalele injectate cu o substanta care provoca artrita inflamatorie au fost hranite cu alimente care contineau capsaicina, debutul artritei a fost intarziat si inflamatia a fost redusa in mod semnificativ.

Ameliorarea pe cale naturala a durerii

Sus

Capsaicina aplicata local, s-a demonstrat in urma studiilor, ar fi un tratament eficient pentru durerile de cap si cele provocate de osteoartrita.

Multe dintre studiile care se refereau la gestionarea durerii cauzate de neuropata diabetica, au enumerat beneficiile aplicarii locale a capsaicinei si rolul ei in atenuarea durerii asociate cu aceasta conditie.

In urma unui studiu de amploare, pacienti cu psoriazis au folosit preparate topice care contineau fie capsaicina fie placebo. Cei din prima categorie au raportat o imbunatatire semnificativa a simptomelor. Principalul efect secundar ar fi resimtirea unei senzatii de arsura in zona aplicata.

Beneficii cardiovasculare

Sus

Ardeiul rosu iute, s-a dovedit a reduce nivelul colesterolului din sange, a trigliceridelor si agregarea plachetara, crescand in acelasi timp capacitatea organismului de a dizolva fibrina, o substanta cu rol important in formarea cheagurilor de sange.

Oamenii care consuma din belsug ardei iute, au sanse mai mici de a face atac de cord, accident vascular cerebral sauembolie pulmonara.

Ardeiul iute amelioreaza sinusurile congestionate

Sus

Capsaicina nu reduce doar intensitatea durerii cii stimuleaza fluidizarea secretiilor de mucus din plamani sau fosele nazale.

Capsaicina este similara cu un compus care se regaseste in multe remedii pentru raceala, cu rol in ameliorarea congestiei nazale, diferit fiind doar timpul de actiune (capsaicina actioneaza mult mai repede). Un ceai cu ardei iute stimuleaza rapid scurgerea mucoaselor din pasajele nazale, ameliorand nasul infundat si congestionat.

Stimuleaza imunitatea

Sus

Ardeiul iute de culoare rosu aprins are un continut ridicat de betacaroten sau provitamina A.

Doua lingurite de ardei iute pisat, furnizeaza 47% din valoarea zilnica de vitamina A cu rol important in lupta anti-infectie si esentiala pentru sanatatea tesuturilor epiteliale, inclusiv membranele mucoase care acopera pasajele nazale, plamanii, tractul intestinal si cel urinar. De asemenea, vitamina A este prima linie de aparare impotriva agentilor patogeni, invadatori.

Prevenirea ulcerului gastric

Sus

Ardeiul iute are o reputatie negativa si nemeritata de a contribui la aparitia ulcerului gastric.

Nu doar ca ardeiul iute nu provoaca ulcerul gastric ci chiar poate ajuta la prevenirea acestuia prin distrugerea bacteriilor care pot fi ingerate stimuland in acelasi timp celulele mucoasei stomacului sa secrete sucuri de protectie, care impiedica formarea ulcerului. De fapt, consumul de ardei iute este asociat cu diminuarea riscului de ulcer gastric .

Pierderea kilogramelor

Sus

Caldura care este resimtita de catre o persoana in urma consumului de ardei iute este energie care rezulta in urma arderii caloriilor.

Chiar si ardeii rosii contin substante care contribuie la termogeneza si la consumul de oxigen chiar si mai mult de 20 de minute dupa ce sunt consumate.

Posted in Diverse | No Comments »

Older Posts »

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro