Articol publicat in: Familie, Societate
Pregătirile pentru cununia lui Costel, la care eram naşă, începuseră de luni, toată familia fiind implicată, de la bun început, în laboriosul proces. Sarcinile fuseseră împărţite metodic, fiecare ştia ce are de făcut ori ce are de adus. Victor, vărul mai mare al lui Costel, spre exemplu, fusese desemnat responsabilul cu ţuica, pentru că, după propriile-i spuse, nici măcar nu aveam idee cam cât de straşnică e ţuica de care o să facă el rost. ‘Vineri plec cu Căpraru la Marcea, lângă Ioneşti, şi luăm ţuica direct din pivniţa gospodarului’.
Înarmaţi cu cele două bidoane de 20 de litri luate din magazia C.A.P.-ului, vineri, conform programului, cei doi se prezentau la Marcea, acolo unde, după degustările de rigoare şi aprecierile laudative la adresa mărfii: ‘Coniac, nu alta, ce culoare, ce tărie!’ ori inevitabilele dubii ale conaisseur-ilor: ‘A ce miroase? a dud sau a brad?’, încărcau recipienţii, plăteau marfa şi se întorceau, glorioşi, acasă, depozitând, la sosire, bidoanele pline, în acelaşi loc de unde le luaseră goale, pentru mai multă siguranţă…
Duminică, preţiosul lichid era tras în sticle de jumătate de litru şi aranjat frumos pe mese, spre marea mândrie a lui Victor: ‘Vezi, naşă? Vezi ce frumos m-am descurcat? Uită-te şi dumneata cum stau aranjate pe masă, ca soldăţeii, mai mare dragul!’.
‘Eu cred, naşă’, continuă el, ‘că o să iasă mulţi bani pentru Costel, am invitat tot satul la nuntă, o să fie un dar pe măsură…’. ‘Bravo, Victoraş, bună treabă’, zic eu, ‘să dea Dumnezeu să fie totul bine!’
Nu apucasem să-mi termin fraza încărcată de speranţă, că maşina lui Dodel, încărcată cu platouri de salată boeuf, trăgea în faţa căminului cultural. ‘Păi bine, măi Victoraş’, zic eu, ‘ce planuri v-aţi făcut, aveţi de gând să le daţi la oameni numai salată boeuf?’
‘Ia mai dă-i dracului, naşă’, răspunde el indiferent, ‘ce, vin la nuntă să se ghiftuie? I-am chemat de plăcere, să se bucure şi ei laolaltă cu noi şi poate strângem şi un bănuţ pentru văru’ Costel, aşa, ca de început de drum!’
‘Am glumit, Victore’, m-am grăbit eu să-l liniştesc, ‘nu o să lipsească nimic din meniu, pregătirile sunt complete şi, în plus, muzica asta e minunată!’
‘Păi sigur, tanti, cum să nu fie, tot eu am aranjat şi cu muzica… Nu vedeţi că toţi se bazează numai pe mine? Dacă nu eram eu să mă ocup de organizare şi acum umblau ăştia pe aici ca muştele fără cap, Costel nu mai pupa muzică la nuntă, şi, în general, s-ar fi ales praful de tot…’
‘Victore’, zic eu, intuind cam încotro se îndrepta discuţia şi încercând să-l temperez, ‘ştiu că eşti un băiat extraordinar, cu suflet de aur şi că vrei să-i descurci pe toţi, dar ai şi tu o meteahnă a ta: prea le înfloreşti, îngheaţă apele, zău!’
‘Ei, le înfloresc!’ răspunde Victor, într-un elan de nestăvilit, ‘dumneata poate nu ştii că la serviciu directorul meu ar fi pierdut fără mine, numai eu mă zbat şi mă ocup de toate… Ori când a fost cu împărţirea loturilor pe Valea de Case, dacă nu eram eu ce se făcea? Nimic!’
Erau ceasurile 1.00 la amiază, plecam la Primărie, apoi la Biserică şi, după ce toate formalităţile şi ceremoniile fuseseră încheiate, ne întorceam la Căminul Cultural, pentru petrecerea de nuntă. Victor, pe care-l numisem personal maestru de ceremonii, respectase întocmai protocolul: chiote, pâine şi sare, muzică, în fine, tot tacâmul necesar pentru a-i face pe invitaţi să se simtă bine primiţi. Totul frumos aranjat, de sărbătoare, cognac-ul de Marcea sclipind vesel în sticlele de jumătate plasate în faţa fiecărei perechi. Când…
‘Ce mama dracului se petrece aici, dom’le?’, se aude o voce, ‘uite-l pe ăla din marginea mesei, vomită şi scuipă de când s-a aşezat la masă…’ ‘Ei’, răspunde cineva, ‘i s-o fi făcut rău, e de înţeles pe căldura asta’…
‘Dar ăia din capătul celălalt ce dracu’ au? Sunt nervoşi, trântesc paharele de masă, scuipă şi râgâie… Orişicât, înseamnă că sunt buni creştini, eu nu ştiam că sunt atâţia sfinţi în calendar pe câţi au reuşit ei să pomenească în câteva minute…’
Neliniştea mea se amplifica odată cu rumoarea din sala căminului şi nici măcar nu a fost nevoie să investighez fenomenul; explicaţia a venit, în scurt timp, tot din comentariile nervoase ale mesenilor: ‘Nu vă e ruşine să puneţi aşa ceva pe masă? Ţuica asta pute a motorină, a gaz… Aveam alte aşteptări de la cea mai distinsă familie din Olăneşti… Vă bateţi joc de noi?’
‘Oameni buni’, zic eu, încercând să potolesc spiritele, ‘poate vi s-a părut, ori poate o fi scăpat vreun pahar ori vreo sticlă în care a fost motorină…’
‘Nu, zău, naşă-mare, ia pofteşte dumneata şi gustă din paharul meu… Ei, cum ţi se pare?’
Prinsă în capcana degustărilor fără de sfârşit (ia şi de la mine, naşă, gustă şi de la mine) începusem să mă clatin pe picioare de oboseală, de căldură, de nervi şi de gustul imposibil al ţuicii amestecate cu gaz, când nepotul meu, Doanţă, vărul lui Costel, a intervenit salvator, atrăgându-şi furia mesenilor asupra lui… ‘Bine, măi băiete, tu, care eşti student pe la academii, ia gustă tu de aici şi zi-mi dacă asta e ţuică!’
Încercam să gândesc lucid prin tot aburul ăla de distilerie/benzinărie care îmi întuneca mintea şi brusc am avut o revelaţie: Victor! El luase ţuica, el trebuia să ştie ce se întâmplase…
‘Grijania şi parastasul ăluia care ne-a făcut-o!’ a explodat Victoraş, ‘ştiu cine e, naşă, să nu ai nici o grijă, pun eu mâna pe el’ (la vremea aceea bănuia un vecin).
Tot el avea să dreagă busuiocul, în timp ce eu şi cu Doanţă nu pridideam a ne cere scuze invitaţilor. ‘Oameni buni’, se adresă el mesenilor, suit pe un scaun ca să fie auzit de toată lumea, ‘nu părăsiţi petrecerea, masa abia a început, avem tot ce trebuie: sarmale, fripturi, tort, cozonaci şi berea o să curgă în valuri până dimineaţă… Salata a fost numai aperitivul…’
Oamenii se întorceau treptat-treptat la locurile lor, masa se umplea de bucate, orchestra începea să se desfăşoare, berea curgea din abundenţă… Cu mine şi cu Doanţă însă, ceva era în neregulă, din moment ce cumnata mea constata că suntem ‘albi la faţă ca varul’ şi ne uităm ‘cruciş, precum curca-n lemne’…
‘Cum ai vrea, mamă, să arătăm, după atâta ţuică cu gaz în noi?’, răbufni Doanţă, încercând să se adune, oarecum… ‘Fă ceva dacă nu vrei să ne vezi pe amândoi morţi aici, ne e rău de nu ne vedem…’
‘Ştiţi ce?’, preluă cumnata mea iniţiativa, ‘voi doi ieşiţi acum, afară, la aer, urgent… Eu mă reped până acasă să vă fac o cafea bine-simţită!’
…Prima gură de aer curat fusese, ce-i drept, de natură să ne revigoreze niţel, cât să ne năpustim spre cel mai apropiat pâlc de iarbă şi să ne scoatem otrava din organism. Câteva cafele mai târziu ne remontaserăm suficient şi reveneam la petrecere. Episodul cu pricina începuse să se estompeze, distracţia era în toi, lumea se destinsese şi ne simţeam bine, când Căpraru se apropie de mine, cu un aer enigmatic…
‘Naşă-mare’, începu el, vag subversiv, ‘m-am gândit bine şi am hotărât să v-o spun p-aia dreaptă’… ‘Ia zi-i, nea Căprarule, ce e?’, răspund eu, complet destinsă şi hotărâtă, în acelaşi timp, să nu las nimic să-mi strice buna dispoziţie.
‘Când am plecat cu Victor la Marcea, după ţuică, ne-am dus cu vase potrivite; ştii dumneata, ălea două bidoane de 20 de litri, pe care le-am luat pe furiş din magazia C.A.P-ului… Cine dracu’ să se fi gândit să le verifice când le-am luat de acolo, zăceau aruncate aiurea, pe un raft, de unde să ştim că în ele se depozita benzina şi motorina pentru tractoarele C.A.P.-ului?’
‘Pe mine să nu vă supăraţi’, continuă el pe acelaşi ton, ‘eu aveam grija maşinii mele, nu m-am amestecat defel în târguiala lui Victor cu gospodarul ăla de la Marcea… Ce-i drept, naşă, pe drumul încoace mă trăznea un damf ciudat de gaz, dar nu l-am pus pe seama bidoanelor de ţuică, credeam că vine de la exploatările alea de pe Valea Drăgăşaniului… Îmi pare rău, zău, că nu mi-am dat seama, nu aş fi adus eu aşa ceva la nunta lui Costel…’
Nici nu terminase omul bine confesiunea şi îl reperam pe Victor plimbându-se important printre mese, cu o sticlă de bere în mână şi, ghinionul lui! se îndrepta aţă către masa noastră… ‘Ia dă-te mai aproape, Victoraş’, zic eu zâmbind amabil şi încercând din răsputeri să-mi alung din minte cura forţată de ţuică cu gaz pe care o făcusem mai devreme, cu de-a sila…
‘Ce e tanti, ce s-a mai întâmplat?’, spune Victoraş al meu, complet inocent.
‘Bine, măi, prăpăditule, tu nu ai fost în stare să verifici bidoanele alea, să le miroşi, înainte de a le umple cu ţuică? Aveau gaz în ele, Victore…’
‘De ce mă faci prăpădit, tanti naşă?’, reacţionă Victor, cu o violenţă la care, sinceră să fiu, nu mă aşteptam de la unul care se ştia sigur cu musca pe căciulă. ‘O dau în paştele mă-sii de treabă şi plec imediat acasă!’
‘De o săptămână’, îşi reluă el peroraţia, ‘de o săptămână încheiată trag toţi de mine în toate părţile… Victoraş, trebuie făcut şi cortul, ai tu grijă de prelate, de scânduri, de cuie, de scaune, de mese… Victoraş, mamă, nu uita să vorbeşti la restaurant pentru meniu şi vezi cum faci cu aranjatul invitaţilor… Victoraş, vorbeşte tu cu Lica şi cu fetele să se ocupe de camere… Victoraş, mai treci tu o dată pe la nea Mitrache, asigură-te că nu rămânem fără muzică… Victoraş aia, Victoraş ailaltă, aleargă prostul de Victor în sus şi în jos ca toată lumea să fie mulţumită… Toţi îşi dau cu părerea, propun, împart sfaturi, numai Victoraş e responsabil cu alergătura!’
‘Păi nu sunt eu cel mai mare prost?’, se întrebă el, retoric, aruncând o privire de om neînţeles asupra cinstitei adunări. ‘Şi mă mai faceţi, pe deasupra, şi prăpădit? Să fie al dracului ăla care o să să vă mai ajute cu ceva, puteţi să vă căsătoriţi cu toţii, cu cine vreţi, când vreţi, pe mine nu mă mai prindeţi, nu mă mai bag… Mama, dacă ar fi să se mărite, nu aş ridica un băţ!’
‘Cum, Victore’, se auzi o voce neutră, ‘maică-ta are de gând să se mărite?’
‘Ei, zisei şi eu, aşa, în glumă, şi v-aţi repezit să vă legaţi de vorbele mele… Ţineţi minte: nu o să mă mai prindeţi pe post de hamal ori de servitor! De acum încolo o să vin şi eu ca boierul, atunci când începe masa. Punct!’
‘La urma-urmei’, reveni el, sufocându-se de indignare, ‘ce e cu tot scandalul ăsta pentru nişte ţuică cu gust de gaz? Nu a fost un cap de ţară, tot eu am dres treburile, nu meritam atâtea înjurături, am rezolvat cu berea, am încărcat mesele cu bucate, ce mai vreţi de la mine? Când merge ceva prost, Victor, numai el e de vină! Când toate merg ca unse îmi aud vreun cuvânt de laudă?…Nuuuu!’
Şi-ar fi continuat discursul, fireşte, dacă nu aveam buna inspiraţie să intervin… ‘Lasă, Victoraş, nu te ambala, toată lumea ştie că tu eşti sarea şi piperul familiei, a fost o greşeală, crezi că a pus-o cineva la inimă?’
Mica scânteie de ceartă fusese înăbuşită, toată lumea se întorcea, aşadar, la distracţie, fără să fie rănite orgolii… Tinerii căsătoriţi aveau să strângă o mică avere de început de drum tot graţie lui Victor, care se ridicase la înălţimea situaţiei, anunţând darul şi determinând astfel pe cei mai reticenţi să bage mai adânc mâinile în buzunare.
Pe fundalul efervescent al petrecerii care se prelungea până la răsăritul soarelui, ca-n poveşti, două personaje, două pete vii de culoare, aveau să se distingă, de departe: Victor – prezent peste tot cu o glumă, cu un banc, cu o poveste ori cu o remarcă acidă, suficiente ca să învioreze atmosfera acolo unde era cazul şi nepoata mea – studentă în anul I la vremea aceea, care nu ştiu să fi stat o clipă locului, a dansat toată noaptea fără să dea nici cel mai mic semn de oboseală, iar dimineaţa, când petrecerea s-a încheiat, era proaspătă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Sfântă şi minunată tinereţe!
…Poate cel mai bine, însă, avea să rezume această petrecere cu peripeţii soţul meu, la ceva timp după ce ecourile ei se vor fi stins: mireasa era cam urâţică; tonele de salată boeuf şi ţuica cu gaz ne-au afectat serios imaginea; Victor, în ciuda gurii lui bogate şi a lăudăroşeniei emblematice, a reuşit să dreagă onorabil busuiocul, însufleţind şi întreţinând atmosfera…
Peste toate se suprapune, totuşi, remarca lui Victoraş, după ce Costel, proaspăt căsătorit, îşi cumpărase casă: ‘Gazul aduce noroc în căsnicie, bă, aşa să ştiţi, fir-aţi ai dracului de bârfitori! Vă salut!’
Anastasia Stroescu
(ori tanti naşa)
