Colea Rautu
Satul dintre zapezi
- Ati implinit de curand “nastrusnica” varsta de… 90 de ani si pot sa declar, cu mana pe inima, ca aratati la fel de verde, de plin de farmec si de viata, precum bradul din colindul care ne-a leganat tuturor Copilaria: “O, brad frumos, o, brad frumos…”. Care e, printre amintirile dvs., Craciunul-cu-stea-in-frunte?
- Pai… multe Craciunuri minunate am trait eu in “nastrusnica” mea viata. Si totusi, hai sa recunosc ca cea mai draga mi-e imaginea cu micutul de sase ani…
- Micutul Colea?
- Exact! Eram la bunicii mei, la Cuhurestii de Sus, judetul Soroca (adica in Basarabia), tata era pe front – lumea traia tragedia Primului Razboi Mondial – eram in Ajun si au venit la noi colindatorii. Si-atunci m-am pomenit ca o intreb pe bunica: “Da baietii astia ce canta?”. Ei cantau “Sculati, sculati, boieri mari, florile dalbe”. Numai ca la varsta de atunci eu inca nu le prea dibuiam intelesul. M-a ajutat bunica din partea mamei, moldoveanca get-beget, cum vine cu seara de Ajun, cu colindele, cu obiceiurile stramosesti, cu intelesul acelor vorbe. Mi-a placut la nebunie ce am aflat si foarte curand m-am amestecat si eu printre copiii ceia. Colindam pana-mi degera nasul, cadeam in nameti, ba mai luam si cate o sfanta de bataie de la cate un baiat mai mare. Baietii astia au devenit cu timpul prietenii mei. La sosirea verii, pasteam caii cu ei pe imas. Era un sat ca lumea, satul asta al nostru! Sat frumos, de ses, care, prin 1918 avea strada principala cu pavaj, avea scoala superioara de meserii, moara – eram in Europa inca de pe atunci, ce mai! Satul se afla pe mosia unui boier de origine elvetiana, Bogdan Pomer, care mai avea si alte cateva sate pe domeniile lui. Dar asta e o alta poveste…
- Cand l-ati intalnit prima data pe Mos Craciun?
- La Cuhuresti, in satul copilariei mele, ingropat in zapezi. Dar fericirea noastra cea mare era cand se coceau cozonacii! Adica… eram lasati sa zburdam pe-afara pana cadeam morti de oboseala. Asa incat atunci cand ajungeam in casa, la bucatarie, stateam smirna, taceam malc cu totii, ca sa nu se sperie cozonacii! Adica sa nu se auda nici un fel de zgomot prin casa, trantit de usi, zbierete. Ca sa nu cada cozonacii in forma. Bineinteles ca Babuska (asa-i spuneam iubitei mele bunici, Maria) facea cozonacii. O mai ajuta si mama. Tata aparea de la Balti – unde avea un atelier de facut calesti, birje, faetoane – abia in Ajun. Venea insotit de baietii lui de la atelier. Aducea ultimele bunatati pentru sarbatori, aducea pana si franzela de la oras. Desi eu nu ma zvarleam deloc dupa painea asta de oras. Mie-mi placea mult mai mult painea facuta de bunica mea. Bunica facea un aluat extraordinar. Si avea ea o specialitate… care era si de prin partea locului. Adica, dupa ce se scoteau de la cuptor cozonacii si-apoi curcanul, ea pastra o parte din aluat cu care infasura o pulpa de porc. E o reteta grozava: jambonul ala statea mai intai vreo doua saptamani in saramura cu coriandru , cu nucsoara , cuisoare … Dupa “baia” asta aromitoare, jambonul mai statea cate o saptamana sau 10 zile spanzurat de coltul casei, ca sa-l bata vantul ca lumea. Si-abia dupa aceea era adus in casa, invelit in aluat si bagat la cuptor! O minunatie, ce mai! Dar nu pus pe foc… ci pe jarul ramas in urma focului pentru cozonaci. La noi, curcanul nu era facut cu farafastacuri! Era crescut in curte, taiat gospodareste si-apoi pus la rumenit. Pluteau niste arome pe la bucatarie, prin casa si chiar si dincolo de casa de-ti venea rau…
- Iar bietii colindatori lesinau de pofta? Cum se prezentau colindatorii in timpurile de atunci?
- Cum sa se prezinte? Infofoliti, nevoie-mare! Erau copii nevoiasi, in buna parte. Unii erau in opincute, altii in ciubotele, ori cate unul in cizmele lu tat-su. Nu, nu le dadeam nici mere, nici nuci. Le dadeam covrigi, facuti in casa. Erau si aia facuti de Babuska – asa ca aveau un gust – o bunatate! Ei, dar mergeam si noi la colindat, ce-i drept, doar baietii. Dar la sanius le luam si pe fete. Am fost patru copii. Doi baieti si doua fete. Una dintre surorile mele, Natalia, traieste la Pitesti. Alta sora, Larisa, e la Chisinau. Vorbim des la telefon, aproape zilnic. Iar fratele meu, Valentin, nu mai este pe lumea asta. A murit acum sase ani.
- Prin iarna dezlantuita, Mos Craciun a pornit cu sania catre noi. As vrea sa va intreb, scumpe maestre, ce dar v-ati dori cu prilejul Sarbatorilor sfinte?
- Sanatate! Pentru mine si pentru draga mea familie! E cel mai mare dar pe care, prin intermediul lui Mos Craciun, ni-l poate da Dumnezeu, noua, oamenilor.Silvia Kerim
